Nu cred că există un subiect mai drag fostului preşedinte al României, Ion Iliescu decât Dezvoltarea Durabilă. A scris cărţi pe această temă, este prieten bun cu Lester Brown, o somitate în materie, s-a ocupat de traducerile cărţilor acestuia în limba română, dintre care mare parte au fost lansate concomitent la New York şi  Bucureşti, a organizat şi a patronat întâlniri, dezbateri şi forumuri pe această temă.

Dezvoltarea Durabilă are, în concepţia lui Ion Iliescu, nu numai o componentă de mediu, dar şi una economică şi socială. Sărăcia este, după părerea sa, cel mai mare pericol pentru mediu.

ecologic: Sunteţi poate cel mai pasionat cunoscător al problematicii dezvoltării durabile din România. De unde provine această pasiune?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: Şi profesia mea, cumva, m-a apropiat de acest domeniu complex al mediului. Fiind inginer hidroenergetician, lucrând în gospodărirea apelor, m-am confruntat cu problema apei ca factor de mediu, a apei ca sursă de viaţă şi resursă, şi de gospodărirea apelor ca infrastructură fundamentală. M-am apropiat cumva de toate aceastea.

A mai fost un moment, cred, de stârnire a unui interes general, odată cu apariţia la începutul anilor ’70, a marii dezbateri provocată de primul raport al Clubului de la Roma privind limitele creşterii economice, care constata, de o manieră chiar şocantă, conflictul care a apărut între civilizaţia industrială şi factorii de mediu, cu două componente: din punct de vedere cantitativ, tendinţa de epuizare a resurselor tradiţionale de energie, de materii prime, de hrană, sau de consumare într-un ritm mai accelerat decât capacitatea de refacere a surselor regenerabile,  pe de o parte, iar pe de altă parte, aspectul calitativ, poluarea factorilor de mediu ca urmare a activităţilor umane: apă, aer, sol, cu toate consecinţele care decurg de aici.

ecologic: Care este, după părerea dumneavoastră, cea mai gravă problemă de mediu actuală?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: Acum, cea mai acută problemă, este cea legată de poluare, de degajarea gazelor cu efect de seră, ceea ce a condus la încălzirea globală, la schimbările climatice. Dar, încă din anii ’70, când a apărut raportul Clubului de la Roma, m-a interesat acest domeniu, pe care apoi l-am urmărit şi în mod concret, cât am lucrat la „Ape“, pe aplicaţia asigurării alimentării cu apă în toate localităţile.

Acum suntem într-o situaţie defavorabilă comparativ cu ţările europene. Aproximativ 50% dintre localităţi, în special cele rurale, nu au asigurată o alimentare civilizată cu apă potabilă. Pe de altă parte, România este o ţară cu o reţea hidrografică densă, dar cu regim foarte neregularizat. Teoretic stocul de apă pe care îl transportă râurile interioare, de 40 de miliarde de metri cubi, ar fi suficient. Practic, însă, stocul sigur pe care ne putem baza este de numai 5 miliarde. Or, câtă vreme consumurile de apă se situau sub limita minimă de 10 miliarde de metri cubi, nu era o problemă.

Înainte de anul 1989 a fost depăşită limita minimă, consumul de apă ajungând undeva spre 20 de miliarde de metri cubi, din care 5-6 miliarde numai pentru irigaţii. Acum consumul s-a redus spre 12 miliarde, pentru că au dispărut sistemele de irigaţii, iar industria mare consumatoare de apă şi-a restrâns activitatea.

Pe de altă parte, regimul scurgerii apelor pe râuri este foarte neregularizat. Diferenţele de debit dintre debitele minime şi maxime sunt, uneori, de unu la o mie. De aici şi fenomenele negative, viituri chiar pe râuri modeste, care nu au o sursă de apă semnificativă, dar care atunci când se formează viituri, vin cu debite foarte mari şi provoacă distrugeri masive.

Una dintre marile provocări căreia trebuie să i se găsească o soluţie este stăpânirea fenomenelor extreme şi a efectelor acestora asupra oamenilor.

ecologic: Cum a apărut conceptul de dezvoltare durabilă?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: Prin definiţie conceptul de dezvoltare durabilă pornea, încă din anii ’70, tocmai de la echilibrul factorilor de mediu, corelat cu activitatea umană, care nu trebuia să deterioreze acest echilibru, atât din punct de vedere al exploatării resurselor, cât şi din punct de vedere calitativ. În ceea ce priveşte resursele, s-au emis de pe atunci păreri, conform cărora generaţiile actuale riscă să consume resursele generaţiilor ce vin. Or, societatea trebuie să impună nişte reguli, din acest punct de vedere, pentru prezervarea resurselor naturale, fiindcă omenirea are nevoie de solidaritate inter-generaţională.

ecologic: Omenirea se confruntă cu fenomene de mediu extreme. Este industria responsabilă de schimbările climatice?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: Încălzirea globală este generată în cea mai mare măsură de activitatea industrială tot mai extinsă şi, în primul rând, de industria energetică a lumii, bazată pe cărbune, petrol şi gaze, care sunt principalele surse de degajare a gazelor cu efect de seră.

În ultimul secol a crescut temperatura medie a atmosferei terestre cu un grad. Ar părea puţin un grad. Un grad de temperatură în plus înseamnă, însă, energie suplimentară în straturile atmosferice. Or, asta înseamnă stimularea, accentuarea fenomenelor extreme. La un pol ne confruntăm cu secetă, cu temperaturi tot mai ridicate, iar la celălalt pol cu dimensiunea tot mai mare a fenomenelor distructive, cu viituri puternice, cicloane, uragane şi aşa mai departe. Unele fenomene specifice zonelor subtropicale au început să se extindă spre nord, spre zona noastră temperată.

Cunoaştem acum fenomene înainte necunoscute nouă. Trăiam, până nu demult, într-un regim climatic cu patru sezoane, patru anotimpuri bine definite în timp, iar acum această delimitare a început să cam dispară. Avem ierni fără zăpadă, ceea ce în copilăria mea, când zăpezile începeau în noiembrie şi se terminau în martie, nu se putea închipui. S-a produs o perturbare a regimului climatic, şi aceasta are, desigur,  efecte multiple. Dacă vorbim de încălzire globală, trebuie spus faptul că, în paralel cu înmulţirea sursele de degajare a gazelor cu efect de seră, a fost agresată pădurea planetară.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pădurea reprezenta cam două treimi din suprafaţa solului, iar astăzi mai sunt cam 25%. Situaţia este aceeaşi şi în România. Se spunea, nu întâmplător, în trecut: „Codrul - frate cu românul“. Ei, codrii s-au cam împuţinat. Au mai rămas doar în zona montană. Pădurile de deal şi cele de şes aproape au dispărut, ca şi spaţiile verzi din oraşe. Asistăm la o agresiune a societăţii umane împotriva unui factor de mediu vital - pădurea, care era un element de echilibru, mare consumator de CO2.

ecologic: Când a devenit pentru prima oară poluarea industrială o problemă a Naţiunilor Unite?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: În 1972, când ONU a organizat la Stockholm, primul summit consacrat problemelor mediului. Atunci erau foarte proaspete tezele primului raport al Clubului de la Roma care, constatând acest divorţ între societate şi mediu, propunea stoparea creşterii economice. Raportul acesta s-a şi numit „Limitele creşterii“ - potrivit acestuia, „creşterea economică trebuie limitată“. Aceasta a stârnit reacţii în lumea ştiinţifică, iar în plan politic, la acest summit a apărut o reacţie foarte violentă din partea reprezentanţilor ţărilor slab dezvoltate, care au tratat-o ca pe o teză agresivă din partea ţărilor bogate la adresa ţărilor sărace, care şi aşa cunosc o puternică rămânere în urmă.

În replică, un delegat dintr-o ţară asiatică a afirmat că „cea mai gravă poluare din lume este sărăcia!“

În legătură cu sărăcia din lume, în ’69 a apărut chiar o rezoluţie a ONU care obliga ţările bogate să contribuie la un fond pentru dezvoltare cu 0,7% din PIB-ul ţărilor dezvoltate, în sprijinul ţărilor sărace şi pentru combaterea sărăciei. Deja summit-ul următor, din 1992, organizat de ONU la Rio de Janeiro, a căutat să îmbine cele două teme: problemele mediului şi problemele sărăciei la nivel planetar. Iar în 2002 a avut loc, la Monterey, o reuniune, organizată tot de ONU, consacrată problemei sărăciei şi resurselor pentru combaterea sărăciei.

Acolo s-a constatat că din 1969 şi până în 2002, ponderea acestor contribuţii din PIB-ul ţărilor dezvoltate abia ajunsese 0,2%. Deci, nici măcar acel minim de 0,7% nu a fost realizat. Au fost doar câteva ţări care îşi onoraseră obligaţia: ţările scandinave şi Olanda. Statele Unite, cea mai bogată ţară din lume, au dat doar 0,1%.

Şi în 2002 a apărut o răbufnire de nemulţumire împotriva ţărilor bogate, care sunt insensibile la problematica sărăciei pe plan mondial. În acelaşi an, în toamnă, la Johannesburg, s-a ţinut summit-ul privind dezvoltarea durabilă, în care s-a încercat o definire, mai completă, a conceptului de dezvoltare durabilă, cu ajutorul a trei piloni: primul îl reprezenta mediul şi protecţia lui, echilibrul necesar între dezvoltarea socială şi mediu; al doilea, problematica economică şi marile dezechilibre din lumea de azi, între lumea bogată, lumea săracă şi cum anume aceste dezechilibre pot fi limitate în timp, iar al treilea pilon: problematica socială, şi anume sărăcia endemică.

Un fapt grav îl reprezintă cele două miliarde de flămânzi ai planetei, ca şi un număr mare de oameni care nu au acces nici măcar la apă potabilă. Această problematică socială o întâlnim chiar şi în ţări bogate.

Discrepanţele sunt uriaşe între cei cu bogăţii nelimitate şi cei care trăiesc într-o sărăcie lucie, totul în lumea de astăzi, când omenirea dispune de resurse incomparabil mai mari decât cu un secol în urmă când produsul mondial global s-a amplificat într-o jumătate de secol de şapte ori!

Altfel spus, omenirea a devenit de şapte ori mai bogată, la o creştere a populaţiei de două ori şi jumătate şi, cu toate acestea, sărăcia nu numai că nu s-a diminuat, ci diferenţele dintre săracii şi bogaţii lumii, au crescut inimaginabil. Mai mult, noile tehnologii - tehnologia informaţională, posibilitatea de a ajunge uşor la sursa cunoaşterii - care ar trebui să dea o şansă ţărilor rămase în urmă ca să recupereze, să sară etape, presupune şi aceasta mijloace pe care cei săraci nu le au.

Apare un nou fenomen „digital devide“, cum spun englezii, adică accentuarea decalajelor prin adoptarea noilor tehnologii. Aceasta este marea problematică a lumii de azi.

ecologic: Cum s-a ajuns la această situaţie? De ce?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: O lume mai bogată nu este capabilă să asigure o distribuţie mai bună a acestor resurse şi să ducă spre eradicarea sărăciei, măcar a celei extreme. Acesta este rezultatul legilor de bază ale economiei de piaţă, care are, este foarte adevărat, virtuţi. Economia de piaţă a fost cea care, în secolul al XX-lea a asigurat o creştere fără precedent, o dinamică a dezvoltării. A dezvoltării economice, a dezvoltării tehnologice, a dezvoltării cunoaşterii, a culturii şi aşa mai departe. Virtutea este că ea stimulează spiritul întreprinzător, stimulează iniţiativa, stimulează lupta pentru performanţă, lupta pentru eficienţă superioară, profitul. Or, profitul este stimulul capitalului, nu? Asta înseamnă o luptă pentru a atinge performanţe tot mai mari, economice, tehnologice şi concurenţiale. Dar această regulă a jocului a generat, în acelaşi timp, polarizarea socială. Acumularea bogăţiei în mâinile unei minorităţi şi acceptarea diferenţelor mari faţă de cei care rămân cu mijloace modeste de viaţă, uneori chiar lipsite de minimă decenţă. Aceasta este marea racilă a acestui sistem.

Lester Brown, unul din specialiştii care se ocupă de problemele globale de multă vreme, a creat un institut în 1974 - World Watch Institut, Institutul pentru Veghea  Mondială - şi, din 1984, a început publicarea rapoartelor anuale ale acestui institut, care se chemau „Starea lumii“. Vorbim de rapoarte anuale, care semnalează cum evoluează societatea din punctul de vedere al dezvoltării durabile. El a lansat termenul de „Sustainable Development“ - dezvoltarea durabilă, sustenabilă, din punctul de vedere al factorilor de mediu.

În una din ultimele lucrări de anul trecut, care a apărut şi în limba română - „Planul B“, Lester Brown face constatarea că, în prezent, problemele nu numai că nu s-au diminuat, ci chiar s-au agravat faţă de situaţiile semnalate de Clubul de la Roma. S-a accentuat divorţul dintre resurse şi dezvoltare, ca urmare a dezvoltării unor ţări ca India şi China. O masă de oameni enormă: China şi India împreună reprezintă o treime din populaţia planetei. Ei, până acum două-trei decenii, făceau parte din lumea aceasta, slab dezvoltată. Până nu demult, se vorbea de raportul clasic 20 la 80: cam 20% din populaţia planetei consuma 80% din resursele ei. Şi asta era o cifră, mă rog, consacrată. Ei, acum apar două ţări care reprezintă o treime din omenirea planetei, şi au nişte ritmuri de creştere spectaculoase. În special China, are de 25-30 de ani creşteri economice anuale, în medie, de 10%. Asta înseamnă presiune asupra resurselor, consum tot mai mare de resurse.

Şi India, de vreo 15 ani, are o creştere economică anuală de 7-8%. Or, asta nu mai e de joacă. Deja, chiar şi această distribuţie - 20 la 80 - este modificată, şi asta înseamnă accentuarea presiunii asupra resurselor şi, de asemenea, deteriorarea factorilor calitativi privind mediul. De aceea, Lester Brown a ajuns la concluzia că modelul de societate de tip occidental este neextrapolabil pentru ţări precum India şi China şi pentru alte trei miliarde de oameni care trăiesc în lumea aceasta. Mai mult chiar, constată Lester Brown, în contextul globalizării economiei mondiale, modelul devine neviabil chiar şi pentru ţările care l-au inventat - ţările dezvoltate. Din acest punct de vedere, necesitatea de a găsi corectivele necesare se pune astăzi cu mai mare acuitate.

ecologic: Vorbiţi de o risipă a resurselor naturale la nivel mondial. Poate fi stopată această tendinţă?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: Al patrulea raport al Clubului de la Roma semnala că societatea de consum, care s-a dezvoltat mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea, este o societate neraţională, o societate care a încurajat consumismul şi mentalitatea consumistă, o societate agresivă din acest punct de vedere, faţă de resursa pe care se sprijină viaţa economică şi viaţa societăţii în general.

Raportul „Să ieşim din epoca risipei“ amenda societatea de consum ca societate a risipei şi semnala faptul că, dacă până cu un secol în urmă exista sentimentul că resursele naturale sunt nelimitate, acest lucru nu mai este acum valabil. Astăzi, exploatarea resurselor, abordarea gospodărească de către întreaga societate a acestei probleme devine o problemă acută.

Dar cine să o facă? Deocamdată acţionează un mecanism automat al acestor reguli: mecanismul care ne împinge către profit, nebunia profitului, nebunia banului, care influenţează gândirea oamenilor, mintea oricui. Aceasta este marea problemă.

ecologic: Cum vedeţi dumneavostră fenomenul globalizării?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: Nu globalizarea este sursa problemelor, nu ea este cauza. Globalizarea este un proces natural, firesc, ca şi fenomenele naturale.

Chiar, din contră, globalizarea este un proces eminamente pozitiv. Pentru că permite lărgirea comunicării, mişcarea oamenilor, a capitalurilor şi a produselor. Globalizarea este un lucru pozitiv şi pentru că permite celor rămaşi în urmă să intre în contact cu lumea dezvoltată şi ar trebui să favorizeze, din acest punct de vedere, o dezvoltare echilibrată. Nu globalizarea este de vină, ci regulile jocului pe piaţa mondială, care sunt, aşa cum spuneam, inechitabile. Singurii care au încercat ceva, să aducă corective regulilor pieţei şi să atenueze polarizarea socială ca efect al dezvoltării, au fost europenii.

În anii ’30, când specialiştii suedezi au venit la putere, au venit cu un concept nou. Economia de piaţă şi experimentul sovietic sunt două abordări extreme: ignorarea pieţei, sau fetişizarea pieţei. Experimentul sovietic, pe care l-am trăit şi noi, a pornit de la atitudinea ostilă faţă de piaţă ca sursă a tuturor necazurilor din societate şi a căutat să substituie piaţa cu factorul subiectiv.

Ignorarea pieţei s-a dovedit a fi o mare greşeală, pentru că piaţa, ţii sau nu ţii seama de ea, ea tot acţionează, este la fel ca burghezul gentilom al lui Moliere, Monsieur Jourdain, care a descoperit „proza“, deşi o practica. Există cealaltă latură, care domină, fetişizarea pieţei, lăsată să acţioneze nestingherită. Ambele extreme sunt, în zilele şi în condiţiile noastre, nefavorabile.

Suedezii au încercat să atenueze aceste două lucruri, fără a afecta cu nimic, însă, structura societăţii dezvoltate, de tip european. Ei au apelat la doi factori: în politica fiscală - introducerea impozitării progresive, astfel încât cei care au venituri mari contribuie mai mult la bugetul societăţii, iar cei cu un venit mai mic, cu mai puţin. Pe de altă parte, prin politici sociale, au încercat să faciliteze celor cu dificultăţi integrarea în societate. Suedezii au fost primii care au introdus programul de şcoală prelungit pentru toţi copiii, indiferent din ce mediu familial proveneau, programul comun de clasă şi de studiu individual, o masă gratuită luată la şcoală,  programul cultural şi sportiv.

S-au atenuat, astfel, diferenţele pe care copilul le ştia din familie şi s-a urmărit ca, măcar în şcoală, acesta să trăiască într-o lume a egalilor şi să li se ofere şanse egale, chiar şi celor cu posibilităţi reduse. Suedia a venit cu concepte care au atenuat discrepanţele sociale. Această experienţă a suedezilor, după Cel De-al Doilea Război Mondial, s-a extins şi la alte ţări europene. Creştin-democraţii germani au introdus în programul lor politic conceptul dezvoltat de suedezi, cel al economiei sociale de piaţă. Economia socială de piaţă presupune utilizarea virtuţilor pieţei, cu corective necesare, care să ţină seama de componenta socială. Pentru că nu poate fi gândită economia fără finalitate socială.

Acest lucru l-a afirmat un economist american, J. K. Galbraith, care spunea că „economia nu poate fi gândită fără finalitate socială“. Nu se face economie de dragul economiei, ci pentru a sluji oamenilor. În mai toate ţările europene, după Cel De-al Doilea Război Mondial s-a dezvoltat o asemenea abordare şi, sub presiunea mişcărilor protestatare, muncitoreşti, Europa a dezvoltat un model social mai echilibrat, care este şi denumit ca atare. Mari discrepanţe de natură socială au fost atenuate faţă de modelul american, spre exemplu, unde aceste decalaje se menţin stridente.

Conceptul de dezvoltare durabilă are în vedere şi aceste componente. Îmbinarea economicului cu socialul, cu grija pentru protecţia mediului formează un concept atotcuprinzător. La acesta s-a adăugat un al patrulea concept, cel cultural, care a fost pus în discuţie de francofonie, la summit-ul din Burkina Faso, din 2004, şi apoi a fost preluat de UNESCO, care a şi elaborat o convenţie privind protecţia diversităţii culturale.

S-a considerat că o dezvoltare durabilă trebuie să aibă în vedere şi prezervarea patrimoniului comun pe care omenirea l-a creat de-a lungul mileniilor.

Ţări sărace, periferizate, sunt deţinătoarele unui patrimoniu cultural valoros. Deşi ele nu au cunoscut dezvoltarea modernă, era industrială, sunt deţinătoare ale unui patrimoniu foarte valoros. Deci, conceptul în sine a căpătat astăzi o abordare multiplă.

ecologic: Aţi fost preşedintele României cu cele mai multe mandate. Ce aţi făcut pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabilă?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: În 1990, pentru prima oară am apelat la un mare colectiv de specialişti din cadrul cercetării academice, universitare, din societatea civilă, pentru elaborarea unei strategii a tranziţiei spre economia de piaţă.

Intram atunci într-o lume nouă, nu ştiam cum arată, ce înseamnă acest lucru şi, timp de trei luni de zile, acest colectiv de specialişti a încercat să creioneze direcţiile tranziţiei noastre de la economia centralizată de stat spre economia de piaţă. A fost primul experiment în care şi-au dat mâna specialişti din domeniile de bază, din economie, din domeniul social şi politic. Erau pe atunci şi institutele de studii şi cercetări din sectoare diverse ale economiei.

În anul 1995 am avut un al doilea experiment. Am apelat cam la acelaşi grup de specialişti, plus reprezentanţi ai partidelor parlamentare - erau 14 pe atunci.  La acestea s-au adăugat reprezentanţii sindicatelor, ai altor organizaţii profesionale, studenţeşti şi ai clerului. Am elaborat în anul 1995 o strategie de pregătire a ţării pentru integrarea în Uniunea Europeană. Pornind de la acest experiment metodologic, în 2003 am constituit o comisie naţională dirijată de preşedintele ţării, secondată de premier şi de guvernatorul Băncii Naţionale, în care am am inclus toţi miniştrii, secretarii de stat, reprezentanţi ai cercetării academice şi universitare, societatea civilă, cercuri de afaceri, profesionale şi reprezentanţi ai autorităţilor locale.

Timp de doi ani de zile am lucrat la elaborarea unei strategii pentru dezvoltare durabilă, pornind de la definiţiile date în plan internaţional şi de elementele strategiei proprii de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene.

Obiectivul central al acestei strategii a fost definit: reducerea decalajelor care ne despart, ca ţară, de ţările dezvoltate europene.

Luam ca indicator sintetic PIB-ul pe cap de locuitor al României, care era pe atunci, ca şi astăzi, cam o treime din PIB-ul mediu al Uniunii Europene. Faţă de ţările dezvoltate, cum e Olanda, acesta este cam de 1 la 9. Or, această diferenţă se simte în toate... Acum am devenit ţară membră a Uniunii Europene, ne bucurăm de tot felul de drepturi, dar diferenţa aceasta se resimte iar, printre altele, se concretizează şi prin această migraţie masivă a forţei de muncă; se caută locuri de muncă mai bine plătite, pe lângă faptul că au dispărut locuri de muncă, şi tinerii n-au posibilităţi să se angajeze.

Decalajul se resimte în diferenţele majore între rural şi urban, ceea ce în Europa dezvoltată, practic, a dispărut, nu mai există sat, în conceptul clasic al cuvântului.

De aceea, în elaborarea strategiei pentru 2025 am pornit de la acest element fundamental, cum anume să concentrăm eforturile noastre, să folosim şi oportunităţile noi oferite de integrarea în Uniunea Europeană, pentru a reduce în timp aceste decalaje. În vederea acestui obiectiv, am apreciat, ca element călăuzitor pentru toţi anii ce vin, să căutăm să asigurăm ritmuri de creştere anuală cel puţin duble faţă de media europeană, pentru că nici ţările europene nu stau pe loc, dar ritmul nostru să fie cel puţin dublu, ca să putem, într-adevăr, în câteva decenii, să reducem aceste decalaje.

S-au elaborat, apoi, tot felul de obiective privind infrastructurile - căile de transport, şosele, căi ferate, transportul naval, transportul aerian, gospodărirea apelor pentru asigurarea de condiţii civilizate pentru toate localităţile, de acces la apă potabilă, epurarea apelor uzate, asigurarea calităţii apelor de pe râurile interioare, ca şi protecţia împotriva fenomenelor negative - inundaţii - şi aşa mai departe.

În ceea ce priveşte domeniul energetic, am trasat direcţii de evoluţie în timp, ţinând seama şi de tendinţele de la nivel mondial, la fel au fost abordate şi alte domenii ale economiei, cum ar fi telecomunicaţiile şi aşa mai departe.

ecologic: Şi, s-a materializat în vreun fel această strategie?

Ion Iliescu, senator PSD, fost preşedinte al României: Concluziile acestor studii le-am sintetizat într-un material final, prezentat la reuniunea din octombrie 2004. Concluziile respective le-am şi transmis, după aceea, puterii actuale în speranţa că un asemenea document complex trebuie să fie obiectivul unei ştafete a guvernărilor şi a generaţiilor.

Din păcate însă, noi nu avem cultura necesară pentru asigurarea continuităţii guvernărilor; alternanţa la guvernare duce la discontinuităţi. Cei ce vin nu ţin seamă de nimic, ba din contră...

Dar nu numai asta... Aparatul de bază, aparatul din administraţia de stat, din administraţia locală, trebuie să fie format din profesionişti care să se perfecţioneze continuu. Or, fiecare vine cu „clientela“ proprie! Asta înseamnă privarea societăţii de profesionişti. Nu poţi să dai afară un om specializat într-un domeniu, cu atâta uşurinţă, un profesionist care se formează cu greu, în timp. Asta este marea slăbiciune a societăţii noastre. Nu avem încă o cultură necesară în raporturile politice.

Confruntarea de idei, de opţiuni, de moduri de a vedea societatea şi pârghiile care să ducă la progres este una, dar, pe de altă parte trebuie să avem şi nişte elemente constante, şi anume, punerea în valoare a tot ce înseamnă capacitate umană şi profesionişti ai domeniilor, care trebuie chiar sprijiniţi, cultivaţi şi folosiţi indiferent de orientarea politică a guvernărilor. Şi asta ţine tot de o dezvoltare durabilă, defragmentată!