Buy-back-ul este un instrument de marketing practicat de producătorii de echipamente electronice şi electrocasnice în numeroase ţări, cu scopul de stimulare a vânzărilor de echipamente electrice şi electronice. În acele ţări, buy-back-ul este în mod tradiţional finanţat exclusiv de producători şi, eventual, împreună cu retailerii. La noi, ca la nimeni, buy-back-ul este finanţat din fondurile încasate din aplicarea la fiecare produs ce se vinde a „timbrului verde“, plătit de consumatori.
În 2008, autorităţile române, prin Ministerul Mediului, au transmis o scrisoare tuturor organizaţiilor colective de gestionare a DEEE-urilor prin care se „recomanda“ imperativ renunţarea la finanţarea de către organizaţiile colective (ale căror venituri provin din timbru verde plătit) a activităţilor de buy-back.
Ca urmare, cea mai mare parte a organizaţiilor colective au aplicat această recomandare expresă şi nu au mai finanţat aceste campanii ale membrilor lor.
Din păcate pentru ei, fiindcă una dintre organizaţiile colective a continuat imperturbabilă desfăşurarea campaniilor de buy-back atât în anul 2009, cât şi în cursul anului 2010.
Această ignorare a recomandărilor autorităţilor române a dus la avantajarea unor producători şi la dezavantajarea mult mai multor alţi producători de echipamente electrice şi electronice, determinând o concurenţă neloială între producătorii de echipamente electrice şi electronice.
Este adevărat că cetăţeanul român nu e obişnuit să renunţe în mod gratuit la ceva din casă, iar acest lucru s-a văzut cel mai bine în programul „Rabla“, program care a depăşit prin numărul de maşini colectate cele mai optimiste aşteptări.
La fel de adevărat este că acest tip de program poate fi aplicat şi în alte domenii, mai ales acolo unde România nu îşi atinge ţintele de colectare - cum sunt DEEE-urile - şi unde România are obligaţia de a colecta 4 kg/cap de locuitor, ceea ce înseamnă 80.000 de tone anual.
Neoficial, anul trecut s-au colectat 1,5 kg/ cap de locuitor (aproximativ 30.000 tone), faţă de 0,75 kg/cap de locuitor (aproximativ 15.000 tone) în 2008. Principalul motiv al acestei creşteri a fost şi faptul că în 2009 organizaţiile colective au demarat câteva programe de buy-back (schimb unu la unu), program care avut parte de un oarecare succes.
În vara anului 2009, aceste programe au fost interzise, fiindcă s-a observat că banii pe care producătorii îi ofereau ca discount proveneau din timbrul verde. Ori, banii din timbru verde ar trebui, conform legii, să fie folosiţi numai pentru promovarea programului şi conştientizarea cetăţenilor, pentru colectare, transport şi pentru reciclarea DEEE. Soluţii pentru producători există, dar ele implică şi unele costuri din partea lor.
Una ar fi ca producătorii să promoveze şi să susţină financiar singuri acest schimb unu la unu, prin discount-uri la produsele noi, iar organizaţiile colective să plătească mediatizarea campaniilor, colectarea, tratarea şi reciclarea DEEE-urilor, o practică perfect legală şi care funcţionează peste tot în lume.
Menţinerea situaţiei actuale în care unii îşi declară veniturile din taxa de timbru verde iar alţii nu, când pentru unii aceste date sunt publice, iar pentru alţii sunt strict confidenţiale, când unora li se interzice ferm ceea ce altora li se permite cu o largheţe discutabilă, ridică semne de întrebare mari, cel puţin în ceea ce priveşte eventuale deturnări de fonduri spre alte zone ce nu au nici o legătură cu protecţia mediului şi cu scopul existenţei unor asemenea organizaţii.