Greșelile autorităților împing salubrizarea în prăpastie - Reciclare & Recuperare | Ecologic

Reciclare & Recuperare

Greșelile autorităților împing salubrizarea în prăpastie

11 May 2017 - 03:00 PM Reciclare & Recuperare

Lucrători la salubritateGestionarea deșeurilor municipale este pentru România o misiune aproape imposibilă. Apartenența la Uniunea Europeană ne-a impus reguli, standarde, reglementări și obligații ce revin în mare parte autorităţilor locale și centrale ale statului și, implicit, fiecărui cetățean din România. În anii precedenți, tot ce au făcut autoritățile în domeniul deșeurilor a fost fie greșit, fie depășit, fie incomplet. Iar acum, cei care trebuie să se descurce în această plasă de incompetență, nepăsare și reavoință sunt în special operatorii economici din mediul privat: societățile de salubrizare, colectorii, valorificatorii și reciclatorii de deșeuri.

Cui și cum se aplică taxa de depozitare?

Taxa de depozitare impusă prin Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 trebuia încasată de administratorul depozitului de deșeuri de la autoritatea publică locală. Rolul taxei era de conștientizare și implicare a cetățenilor, a poluatorilor, în rezolvarea unei probleme majore pentru orice comunitate: gestionarea deșeurilor pe care aceasta le produce.

Dacă primăriile își asumă această obligație, înseamnă că ele ar trebui să achite și taxa, din impozitele încasate de la cetățeni. Unele consilii locale, printre care și Primăria Sectorului 1 al Capitalei, au hotărât ca această taxă de depozitare, numită „taxă de mediu“, să fie considerată „cost de operare al serviciului de salubrizare care nu este inclus în tarif și se decontează în mod distinct de primărie către operator“. De ceva timp însă, autoritățile încearcă trecerea taxei de depozitare de la cetățean către operatorul de salubritate, care ar trebui să facă în câteva săptămâni ceea ce autoritățile locale nu au făcut în ani de zile. Practic, taxa se transferă de la cetățean la un operator economic prin încălcarea legilor care reglementează un întreg domeniu: de la echilibrul contractual la marja de profit la care are dreptul o societate comercială și până la principiul „poluatorul plătește“.

Prin cartiereVechea poveste de adormit edilii: „Colectarea selectivă“

În România, puțini știu ce înseamnă cu adevărat termenii salubrizare, colectare, valorificare și reciclare.

Valorificarea este un proces tehnologic prin care un deșeu este transformat într-o materie primă, iar reciclarea este transformarea materiei prime într-un produs finit. Când se spune că 50% din cantitatea de deșeuri trebuie reciclată, citind legislația și directivele europene rezultă că norma de 50% se referă strict la deșeurile reciclabile colectate și nu la totalul cantității de deșeuri.

Colectare selectivă nu se face în România și nici nu se va face prea curând fără implicarea directă și responsabilă a cetățenilor. În primul rând pentru că la nivel național nici măcar nu s-a încercat realizarea unui asemenea sistem. Amplasarea containerelor stradale de colectare selectivă (așa-numitele „clopote“) a fost un eșec, dacă luăm în considerare declarațiile responsabililor de la societățile de salubrizare care ridică deșeurile din aceste containere, deșeuri despre care spun că sunt amestecate, nu depuse selectiv. În plus, „clopotele“ sunt vandalizate de colectorii stradali, de cei care sustrag materiale reciclabile și le vând la centrele de colectare, sub ochii autorităților locale, care nu intervin pentru stoparea acestui fenomen generalizat. O mare parte din aceste containere sunt descărcate la grămadă pentru că și deșeurile sunt aruncate acolo de-a valma de către cetățeni.

Și sacii colorați oferiți gratuit cetățenilor care locuiesc în blocuri prevăzute cu ghene de gunoi în scopul colectării fracțiilor reciclabile ajung tot la ghenă sau la colectorii stradali. Un operator de salubritate care dă cetățenilor 50.000 de saci lunar nu colectează mai mult de 10% din aceștia umpluți cu deșeurile corespunzătoare.

Ce ar fi trebuit să facă autoritățile

Toată lumea vorbește în România de reciclare, dar fără să țină cont că nu există stații de compostare, nu există stații de tratare mecanică a deșeurilor din construcții, nu sunt organizate neutralizarea și valorificarea deșeurilor, deci nu sunt puse la punct condițiile esențiale pentru ca reciclarea să se poată face. Ceea ce au reușit să facă unii investitori privați în domeniul reciclării, cu fonduri proprii și cu mari eforturi, nu are nicio legătură cu ce ar fi trebuit să facă statul în toți acești ani.

Între operatorii de salubrizare și autoritatea publică locală nu există o relație contractuală în care să fie stabilite oficial rolul, obligațiile și drepturile fiecărei părți.

În România trebuia de mult să existe stații de sortare care să aibă contracte direct cu primăriile, stații realizate din fonduri atrase, dar și din fonduri proprii. Primăriile trebuiau să organizeze delegarea acestei activități prin licitație, la care să participe operatori care dețineau deja o stație de sortare autorizată. În același timp, tot autoritatea publică locală trebuia să organizeze neutralizarea și valorificarea materialelor energetice, ba chiar și incinerarea deșeurilor.

Dilema compostului

O altă activitate a serviciului de salubritate este tratarea mecano-biologică. Dacă primăriile nu reușesc să facă o licitație prin care să delege sau să se organizeze cu fonduri europene pentru a prelua această activitate, atunci deșeurile biodegradabile și resturile vegetale nu au unde să fie duse pentru valorificarea în vederea reciclării. Compostarea sau tratarea biologică înseamnă valorificare, iar produsul finit care iese din stație este acel deșeu reciclat. La o stație de transformare în compost a deșeurilor biodegradabile ar intra o cantitate de 100 de tone și pot rezulta aproximativ 80 de tone sau poate numai 70 de tone de compost. Ar fi bine să existe o piață pentru compost, dar dacă rampa are un centru de management integrat al deșeurilor, din ceea ce rezultă prin compostare se poate face acoperirea rampei sau se poate vinde altor depozite.

Linie de sortare

Deșeurile din construcții nu-și găsesc locul

Un aspect dezastruos pentru salubritate este inexistența stațiilor de tratare mecanică a deșeurilor din construcții și amenajări interioare. Societățile de salubrizare nu au unde să trateze astfel de deșeuri, în condițiile în care România va avea o țintă de 70% din deșeurile rezultate din construcții și amenajări, țintă pe care nu are cine și cum să o realizeze la ora actuală.  Deșeurile care rezultă din amenajările interioare includ gips-carton și tot felul de resturi de materiale amestecate, iar cetățeanul nu poate să își aducă deșeurile pe categorii, să pună gips-cartonul deoparte, gresia în altă parte și mai ales să separe azbocimentul, la fel ca alte deșeuri periculoase.

Asigurarea acestui flux este acum problematică și mai mult ca sigur că nu vor fi găsite curând terenuri care au nevoie să fie nivelate pentru aducerea la o anumită cotă.

Pentru problema deșeurilor din construcții, această variantă poate fi o soluție, deoarece dacă sunt folosite la umplerea unor denivelări sau falii de teren, sunt considerate 100% valorificate.

Întrebarea este câte astfel de locații denivelate pot exista în jurul localităților, care să poată obține și autorizație de mediu, câte sunt în proprietatea unor persoane fizice, câte sunt în proprietatea unor firme și câte mai sunt în proprietatea statului. Este nevoie și aici de un plan integrat la nivel de țară și de o implicare a tuturor factorilor responsabili, plecând în primul rând de la nivel județean.

Calcule nerealiste și cetățeni lipsă

Au fost realizate investiții din fonduri europene în asociațiile de dezvoltare intercomunitară care au pornit cu cifre de afaceri fie greșit calculate, fie subevaluate.

În primul rând, taxele aplicate cetățenilor, utilizatorilor de servicii sau producătorilor de deșeuri nu pot depăși 0,1% din venitul minim al zonei. Dar la noi în țară satele și comunele nu se compară cu localitățile din mediul rural din Cehia, Polonia sau din alte țări unde se aplică această regulă. Din păcate, în toate proiectele europene pe această temă s-a pornit de la acest calcul și a fost preluat numărul de persoane din datele Institutului Național de Statistică, date de anul trecut sau chiar de acum doi ani. Astfel, cu date din anul 2008 au fost realizate proiecte pentru anul 2010, iar acum, când se câștigă licitațiile, nu mai sunt de găsit decât 50-60% din persoanele care figurau în 2008, fiindcă restul au plecat la orașe sau peste hotare. Pentru a participa la licitație, operatorul de salubritate trebuie să facă investiții, să cumpere mașini, iar când începe treaba, descoperă că nu prea are ce gunoi să preia, pentru că n-au mai rămas destui locuitori.

Colectarea deşeurilor de la populaţie

Este greu de crezut că va fi modificată legislația, astfel încât să permită administrațiilor publice locale să aplice taxe mai mari decât cele din proiectele de împrumut. Nu se poate trece peste acest lucru, cu toate că legiuitorul a majorat salariul minim pe economie în ritm galopant.

Avem forță de muncă, doar că e în altă parte

Mulți români pleacă la muncă în străinătate, unde sunt plătiți mai bine. Salubriştii nu găsesc forță de muncă și sunt nevoiți să aducă oameni de la câțiva zeci de kilometri, ceea ce îi costă în plus. Iar dacă autoritatea publică locală nu acceptă aceste costuri suplimentare, echilibrul contractual se destramă și în scurt timp de la începerea unui contract, operatorul de salubritate își închide activitatea, iar în numai un an reziliază contractul, cu consecințe negative atât asupra autorităților locale, cât și asupra cetățenilor din zona respectivă.

Cât timp licitațiile nu se bazează pe sume calculate conform obligațiilor și cheltuielilor reale, participanții le vor evita, iar activitatea de salubrizare va dispărea. Dacă operatorii din piață vor dispărea, serviciul va fi probabil preluat de autoritatea locală. Însă aceleași probleme pe care le-au avut operatorii le va avea și autoritatea publică, fără a obține un rezultat mai bun, deoarece spațiul de manevră al unei autorități publice locale este mult mai limitat.

Problema forței de muncă este una reală. În România, un muncitor de la o stație de sortare sau un măturător stradal primește cel mult 1300 de lei, cu tot cu bonuri de masă. În Spania, în Germania sau în altă țară europeană, același lucrător este plătit cu 2500 - 3000 de euro lunar.

Andrei Mincu



Alte articole in rubrica Reciclare & Recuperare