Ionuţ Georgescu: „Cetăţeanul este principalul actor în sistemul de gestionare a deşeurilor“ - Reciclare & Recuperare | Ecologic

Reciclare & Recuperare

Ionuţ Georgescu: „Cetăţeanul este principalul actor în sistemul de gestionare a deşeurilor“

06 December 2017 - 03:05 PM Reciclare & Recuperare

Deșeurile municipale sunt acele deșeuri generate de cetățeni și de care majoritatea primăriilor din țara asta nu sunt interesate în niciun fel. Periodic, spre final de an, responsabilitatea privind gestionarea deşeurilor este pasată de la primării la producătorii de bunuri ambalate și, mai nou, către organizațiile de transfer de responsabilitate. Despre problemele din acest sector, despre actorii din sistem, dar și despre roluri și obligații am vorbit cu Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA.
ecologic

ecologic: Ca reprezentant al unei importante organizații de transfer de responsabilitate, care credeți că sunt problemele majore în gestionarea deșeurilor municipale din România?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: Cred că ar trebui să vedem care este viziunea noastră asupra acestei zone de management al deșeurilor și ce vrem să facem până la urmă. Și mă refer la noi toți, nu există unii sau alții, deoarece dacă vrem să facem lucrurile corect, trebuie să mergem cu toții în aceeași direcție. Trebuie să înțelegem în primul rând că principalul actor din sistem este cetățeanul. El nu este numai cel care generează deșeul, dar și cel care achiziționează produsele. În momentul achiziției, deja se face o previziune a generării de deșeuri și anume cu cât cumpără mai mult, mai des și mai împachetat, cu atât influențează generarea de deșeuri.

Când vorbim despre deșeurile municipale, al doilea actor este autoritatea publică locală, care primește de la cetățean sarcina să îi organizeze viața de zi cu zi. La fel cum această autoritate se ocupă de străzi, de parcări, de drumuri, de piețe, școli, apă, canalizare, la fel trebuie să se ocupe și de serviciul de colectare a deșeurilor, de salubritate. Și bineînțeles că nu poate să o facă singură, pentru că în această zonă ai nevoie de expertiză, primăria subcontractează acest serviciu unui operator autorizat, iar acesta poate avea două forme: ori este operatorul de salubritate, ori este colectorul.

În momentul în care eu ca cetățean generez un deșeu și îl pun într-o pubelă sau într-un sac convenit cu primăria, acesta devine proprietatea primăriei și înseamnă că doar acela care este autorizat de către primărie îl poate gestiona, colecta și valorifica. Este clar că atunci când primăria are o responsabilitate atât de mare a colectării, fără aceasta noi ca țară nu ne putem atinge țintele. Și când discutăm peste tot de ținte, este evident că sunt ale României. Țara noastră este o entitate națională care ne reprezintă pe noi toți și care s-a decis să fie organizată la nivel local prin primării. Iar primăria reprezintă o bucățică din România, avem 3.300 de mici Românii care fac o Românie mare.

ecologic: Faptul că în România nu există o percepție corectă asupra valorii deșeurilor este o problemă?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: Da, este o problemă. Trebuie ca toată lumea să înțeleagă că deșeul are o valoare intrinsecă, dar această valoare este dată în primul rând de modul în care noi ne comportăm. Dacă punem toate deșeurile la grămadă această valoare dispare, dacă peste hârtie punem resturi de ciorbă niciun reciclator nu va putea face ceva cu acel deșeu. Soluția de colectare pe minimum patru fracții este dificilă mai ales în zona urbană românească, unde spațiile sunt destul de puține și cred că trebuie să învățăm de la alte țări cum se face colectarea deșeurilor.

În alte țări, o dată pe săptămână este colectat tot ceea ce este verde și biodegradabil, o dată pe săptămână este colectat deșeul reciclabil într-un singur sac care este de obicei semitransparent în așa fel încât să i se vadă conținutul. Deșeul menajer este ridicat ori de câte ori este nevoie și este depozitat la groapa de gunoi sau poate fi utilizat pentru compost.

Cetățeanul nu stă să se gândească zi de zi la toate acestea. Nu este treaba cetățeanului ca în fiecare zi când se duce către coșul de gunoi să se gândească ce trebuie să facă și de aceea este foarte important să comunicăm cu el, iar primăria și ceilalți actori responsabili trebuie să îi transmită aceeași informație, repetată de 100 de ori, ca să o rețină. Dacă fiecare actor în parte trimite 100 de informații diferite, este clar că cetățeanul nu va mai înțelege nimic și nu va face nimic. Deci este limpede că trebuie să avem un mesaj corelat și trebuie să colaborăm între noi în această zonă. Până la urmă, salubristul trebuie să respecte voința autorității locale și să implementeze acest sistem, iar acest lucru se întâmplă în momentul în care cetățeanul decide să pună deșeul în sistemul de colectare al primăriei care preia aceste deșeuri.

Mai există varianta ca eu, cetățeanul, să pun deșeul reciclabil în portbagajul mașinii sau pe bicicletă și să îl duc la centrul de colectare, acolo unde pot avea o tranzacție comercială, deoarece eu ca cetățean fac activitatea de colectare și transport și îl duc la cineva autorizat cu care pot încheia un contract de vânzare-cumpărare. Dar și salubristul, și centrul de colectare a deșeurilor trebuie să fie coordonați de aceeași autoritate publică locală care trebuie să aibă decizia supremă chiar și cu privire la numărul și localizarea centrelor. Nu trebuie să înțelegem ca o îngrădire a libertății momentul în care primăria va decide că acestea sunt cartierele, acestea sunt zonele și acesta este numărul centrelor de colectare, când va stabili capacitățile minime și maxime de colectare, fiind-că așa ar trebui să arate lucrurile într-o lume normală.

ecologic: Cum vedeți existența colectorilor informali, cei care scot din gunoi deșeul reciclabil și îl vând?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: În acest moment, cea mai mare parte a salubriștilor sunt doar simpli transportatori ai deșeului de la cetățean de acasă și până la groapa de gunoi, aceasta din cauza primăriilor care le-au făcut contractele așa. Din gropile de gunoi populația săracă a României scoate o parte din materialele reciclabile fiindcă știe deja ce valoarea au ele și cum să obțină profit din vânzarea lor. Este adevărat că acest lucru nu se întâmplă doar în România, el este des întâlnit în majoritatea statelor sărace și pot afirma din propria experiență că și în SUA am văzut că sunt scoase deșeuri de la groapa de gunoi.

Oamenii aceștia fac niște venituri care din punctul meu de vedere au până la urmă și o conotație socială, aceea că le acoperă traiul de zi cu zi. Dar există și anumite limite, peste care din păcate se trece în țara noastră. Când într-o lună vii la un centru de colectare cu 200 tone de PET și 50 tone de sticlă, este extrem de greu să crezi că sunt din patrimonial personal. Probabil că o limitare a valorii patrimoniului propriu ar fi o idee extraordinară, în așa fel încât tot ceea ce depășește o limită - nu știu, poate două salarii minime pe economie pe o familie - să se considere activitate comercială și să fie impozitată.

Trebuie să recunoaștem că fără această activitate România nu ar putea să realizeze nici măcar jumătate din ceea ce realizează acum în materie de reciclare a deșeurilor, cel puțin dacă vorbim despre deșeurile de ambalaje și deșeurile electrice. Dar acest lucru nu trebuie să ne facă să acceptăm o astfel de situație. În primul rând, acest lucru se face prin încălcarea gravă a normelor de sănătate și a protecției mediului înconjurător. Atunci când un frigider este luat de la groapa de gunoi și este dezmembrat, tot freonul se duce în atmosferă și face foarte mult rău.

Mai este un aspect. Este foarte important să protejăm și copiii care sunt folosiți de părinți în colectarea acestor deșeuri. În prezent noi încercăm printr-o asociație internațională care se ocupă de educația și protecția copiilor din mediile sărace să mergem la acele centre de colectare unde sunt duse aceste deșeuri colectate de către copii și să le spunem că dacă colectează în continuare, dar fără copii, noi le dăm o bonificație. Apoi vrem să gândim un program pilot, să vedem cum îi putem scoate acești copii de la groapă și să îi trimitem la școală.

Există și un alt tip de colectare informală, cea din pubelele și clopotele stradale. Acest aspect este unul grav, pentru că în primul rând este un furt, în al doilea rând distruge infrastructura și în al treilea rând distruge încrederea cetățeanului în serviciul public de salubritate, iar nepăsarea autorităților locale față de acest fenomen, sună cam dur, dar este complicitate la furt.

Salubritate (foto Agerpres)

ecologic: Care este rolul producătorilor în acest sistem? Cum își îndeplinesc ei obligațiile?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: Al treilea actor este cel care, cel puțin în ultimii trei ani, a plătit serios și a mai și fost amendat. Este vorba despre producător. Acesta când vinde un produs, mai ales din zona de produse ambalate, echipamente electrice și baterii, include în costul acestuia o sumă de bani pentru acoperirea costurilor de mediu. Dar ce reprezintă acest cost? Comisia Europeană, pe principiul poluatorul plătește, a spus că nu cetățeanul este acela care este poluatorul în momentul în care sunt generate anumite tipuri de deșeuri, ambalaje și echipamentele electrice, ci cel care pune pe piață un astfel de produs.

De exemplu, o firmă care produce apă are sarcina să vândă apa indiferent de ambalaj. Aceasta nu vinde ambalaje, dar ambalajul respectiv devine foarte repede deșeu. Comisia Europeană a spus că există o responsabilitate a producătorului privind deșeurile care rezultă din produsul pe care el îl pune la dispoziție cumpărătorului și aici mă refer la deșeurile de ambalaje, deșeurile de echipamente electrice, de baterii și la deșeurile de la lămpi și becuri.

Totuși, cum se transformă această responsabilitate pentru aceste categorii? În niciun caz nu este vorba despre o responsabilitate de a colecta, de a recicla sau de a valorifica. Este o responsabilitate de a plăti cel puțin valoarea negativă a sistemului. În acest moment, dacă facem un calcul, vedem cât ne costă colectarea selectivă, tratarea deșeurilor, în special sortarea care poate ajunge la 20 de euro pe tonă și cât ne costă reciclarea. Adunând toate aceste costuri, luând în calcul câți bani plătește cetățeanul pe colectare, câți bani sunt încasați din materia primă secundară rezultată din reciclare, o să vedem că după toate acestea, rezultatul final este negativ. Acești bani ai producătorului vin să acopere această valoare negativă.

Bonificația pe care producătorul o dă în mod direct sau prin Organizațiile de Transfer de Responsabilitate (OTR) trebuie în primul rând să acopere această valoare negativă. Responsabilitatea producătorului a început în România încă din anul 2005 și din păcate până în anul 2015, cu toate că producătorii au sprijinit foarte mult sistemele existente, sistemul nu a funcționat fiindcă primăriile nu și-au făcut treaba. Realitatea este, și trebuie să recunoaștem acest lucru cu toții, că timp de 10 ani valoarea plății producătorului nu a acoperit costurile necesare negative. Mai mult, unii au fost destul de inovativi și în anul 2015 totul a explodat, pentru că în realitate circulau mai multe documente și mai puține deșeuri. Totul a explodat, apoi piața s-a dezvoltat, iar acum este mult peste valoarea reală.

Eu cred că piața de responsabilitate din România la ambalaje și electronice este de aproximativ 200 milioane de euro, ceea ce ar trebui cu siguranță să acopere valoarea negativă a sistemului. Problema cea mare este că primăria nu își face treaba aproape deloc. Nu avem colectare selectivă, operatorii de salubritate nu separă, ci amestecă deșeurile și le duc direct la groapă. Și ceea ce este foarte important este costul din cadrul sistemului. În momentul în care pe salubrist îl costă 20 euro pentru a duce la groapă, pentru a duce la stația de sortare îl costă mai mult de 20 euro, pentru a duce la compost îl costă cel puțin 35 euro sau pentru a produce energie electrică îl costă cel puțin 50 euro, ce variantă crezi că alege? Evident că cea mai ieftină, adică groapa de gunoi. Și când am spus 20 euro la groapa de gunoi, m-am referit la cea ecologică, europeană. Însă sunt gropi de gunoi care au fost închise, dar care încă mai funcționează cu cinci, șapte euro pe tonă.

Punct de selectareecologic: Există taxe și instrumente economice folosite în Europa pentru atingerea unor ținte asumate. Funcționează ele în România?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: În acest moment există două instrumente economice vitale pentru sistemul de management al deșeurilor pe modelul european. Primul și cel mai important instrument este taxa de depozitare, dar din păcate clasa noastră politică, și mă refer la toți, nu la un anumit partid politic, a arătat de trei ori până acum că este incapabilă să înțeleagă acest lucru și că este mult prea populistă. Mă refer la întreaga clasă politică, la nivel guvernamental și local, care nu a înțeles această taxă. O taxă nu este una pe care statul ar trebui să o ia, cu toate că ea ajunge la Ministerul Mediului, dar scopul ei este de fapt să nu ajungă. Vreau să spun că în momentul în care această taxă nu o să ajungă la minister, în acel moment o să avem o țară curată. Scopul acestei taxe este de fapt să nu fie încasată și poate părea eufemistic dar aceasta este realitatea. Afirm acest lucru pentru că dacă am face colectare selectivă, acea taxă ar dispărea sau ar fi redusă foarte mult. Este o taxă doar de penalizare. Atâta timp cât Olanda a ajuns la un procent de 1% în depozitarea deșeurilor, înseamnă că 99% nu au taxă și a rămas doar acel 1% care chiar trebuie depus la groapă. Cetățeanul din Olanda a fost însă amendat, a fost educat în timp de către stat, cu zăhărelul și cu bățul.

La noi, dacă nu va exista taxa pe depozitare, sistemul de management al deșeurilor european nu va exista și obiectivele nu vor fi atinse. România nu poate să arunce vina pe producător sau pe orice alt actor din sistem dacă la nivel guvernamental nu există integral o asumare a responsabilității.

Al doilea instrument este introducerea taxei de salubritate în sistemul de tarifare diferențiat, ceea ce se numește în engleză „pay-as-you-throw“, tradus „plătești cât arunci“. Ce înseamnă acest lucru? La începutul relației între primărie, salubrist și cetățean, acestea îl întreabă pe cetățean câte pubele sau saci de gunoi dorește. Acesta poate spune că vrea o pubelă pe săptămână pentru gunoiul menajer, două pubele pentru deșeul reciclabil și o singură pubelă pentru deșeul biodegradabil din grădină. Dacă el pune deșeurile separat, pentru cel din grădină va plăti suma de cinci lei, pentru cel reciclabil nu va plăti nimic, iar pentru cel menajer va plăti să spunem 15 lei. Astfel, cu cât sortează mai mult, cu atât îi scad costurile, pentru că va crește valoarea deșeului în fazele următoare. Dar în momentul în care le-a amestecat pe toate, atunci va plăti suma de 50 lei.

În prezent, eu consider că problema vine de la ANRSC (Autoritatea Națională de Reglementare a Serviciilor Comunitare), care are un ordin de ministru ce nu ajută nici colectarea selectivă și nici sistemul de tarifare diferit, deoarece în momentul în care legea prevede o obligație, orice contract între două părți, indiferent dacă a fost câștigat printr-o licitație, este modificat astfel încât legea să fie respectată. Este obligatoriu. Poate să existe o compensare financiară și să se ceară ceva în plus față de ceea ce nu s-a cerut la licitație, dar trebuie să înțelegem foarte clar că orice contract între două părți trebuie să respecte legea. De asemenea, cred că trebuie ca și Curtea de Conturi să fie de acord și să înțeleagă aceste modificări și să se dea posibilitatea plății unor bani în plus față de ceea ce s-a licitat, pentru că așa este normal.

Depozit de deşeuri (foto Agerpres)

ecologic: Singura autoritate care reglementează gestionarea deșeurilor din România ar trebui să fie Ministerul Mediului. ANRSC este o instituție paralelă, care reglementează și ea o parte din domeniu. Cum comentați?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: Da, se pare că România este țara contradicțiilor și văd că unora le convine această situație. La nivel guvernamental, ceea ce nu se înțelege deocamdată este că există o singură Directivă cadru privind deșeurile care să reglementeze tot ceea ce ține de managementul deșeurilor și este vorba despre Directiva nr. 98/2008 care va fi modificată la anul și care va fi mult mai dură și mai fermă. În România, această directivă este transpusă prin Legea nr. 211/2011, care din păcate a mai fost ciopârțită și modificată prin diverse inițiative legislative și parlamentare. Dar există Legea nr. 101 privind salubritatea, care nu este dată de către Ministerul Mediului, ci este gestionată de către Ministerul Administrației Publice prin ANRSC. Eu nu vreau să îi supăr pe cei de la MDRAP, dar consider că nu au înțeles care le este sarcina și care le sunt obiectivele. Din punctul meu de vedere, Legea nr. 101 ar trebui să se subordoneze - din punct de vedere al managementului deșeurilor și al specificațiilor din această zonă - Legii nr. 211, unde sunt prevăzute foarte clar responsabilitatea producătorului, colectarea selectivă, ierarhia deșeurilor și altele. Legea nr. 101 face doar un joc de cuvinte folosind termeni de genul colectare selectivă, dar nu reprezintă o reală schimbare în sistem, iar colegii de la ANRSC trebuie să înțeleagă foarte bine că fără ei sistemul nu funcțio-nează. Nu știu dacă ei ne vor pe noi sau noi pe ei, dar este foarte clar că unii fără ceilalți nu se poate.

DeşeuriAm participat de curând la o întâlnire la nivelul cabinetului premierului și vicepremierului unde acest lucru a fost discutat în așa fel încât la nivel guvernamental să se înțeleagă această contradicție între cele două zone, o contradicție care se poate rezolva, cred eu, numai prin asumarea unei poziții de echilibru de către premier la nivelul Guvernului.

Ministerul Mediului este principalul responsabil și acela care trebuie să fie ascultat. Din păcate, cred că acest minister a fost puțin vitregit și nu prea a fost foarte mult băgat în seamă. Deși, dacă aș face o comparație, aș spune că într-adevăr ANAF poate să închidă un restaurant pentru că taxele nu au fost plătite, dar nu poate să demoleze o fabrică, iar Garda de Mediu poate. Ministerul Mediului, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, Garda Națională de Mediu sunt niște instituții extrem de importante în acest sistem și ar trebui să fie ajutate să își câștige o poziție mult mai bună în Executiv.

În acest moment eu consider că fără o schimbare a sistemului de autorizare a actorilor din sistem nu se poate merge mai departe.

Acum ceva timp am aflat că cifra oficială a centrelor de colectare autorizate din România este de aproximativ 5.800. Și aici aș vrea să fac o paranteză, precizând că la nivel național nu cred că seamănă o autorizare cu alta, nici măcar ca structură, toate diferă de la un județ la altul.

Cu 5.800 centre de colectare și aproximativ 5.000 de salubriști, plus retaileri, fabrici și zona industrială, ar trebui să fim printre primele 10 țări din Europa la reciclare.

ecologic: Cât de greu este să deschizi un centru de colectare în România?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: Nu este greu deloc să deschizi un astfel de centru: îți trebuie doar un cântar de mână, un gard și o poartă. Poate că exagerez, dar din păcate aceasta este realitatea.

Am văzut un centru de colectare care utiliza un cântar de mână folosit la piață. Din păcate, această activitate nu este bine gestionată de către agențiile de mediu la nivel central. Agențiile de mediu la nivel local își fac treaba, dar o fac așa cum le spune centrul. La nivelul ANPM, la nivelul ministerului, cred că ar trebui să se regândească sistemul de autorizare. Eu le-aș da sugestia să se uite în zona olandeză, care mie mi-a plăcut foarte mult. Acolo cererea de autorizare este un formular simplu, iar primăria dă o autorizație de funcționare doar pentru anumite cantități. În Olanda, primăria știe ce are de făcut și cum, iar de aceea solicitantul este limitat în privința cantităților pe care le poate colecta. Bineînțeles, această autorizare este completată, și spun acest lucru de ceva timp, de un instrument extrem de important, de un sistem de trasabilitate a deșeuri-lor care se numește Waste Tracking System.

Fiecare mașină din România care duce gunoi ar trebui, ca în Olanda, să aibă un GPS, o cutie neagră, ar trebui să existe o tastatură în mașină, iar aceste lucruri să știți că nu sunt de domeniul SF. Când mașina trece pe la cineva pe acasă să se vadă că a luat o pubelă maro și una verde, iar plata să fie realizată în funcție de cât deșeu generează fiecare și să știm ce se întâmplă cu deșeul.

ecologic: FEPRA a făcut câteva investiții importante în ultimul timp. Vreți să ne vorbiți despre ele?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: Noi, FEPRA, suntem un Organism de Transfer de Responsabilitate. Noi preluăm această responsabilitate a producătorului și în primul rând gestionăm două lucruri: fluxul de bani și acela de documente. Cel mai important este fluxul de documente; colectorii ne dau niște documente prin care își asumă față de noi și de producători faptul că au colectat, au tratat și au dus la valorificare niște deșeuri. Acum ca să începi să verifici în țară sutele de mii de camioane într-un an de zile este o nebunie curată. Un OTR nu poate înlocui nici poliția locală sau de circulație, nici GNM, nici Vama, nu se poate. Dar în baza fluxului de documente prin care el ne demonstrează că și-a făcut treaba, noi îi acoperim aceea valoare negativă a sistemului. Îl verificăm, facem audituri, cerem fotografii și facem vizite pe teren când de des se poate.

Dar acești bani nu sunt suficienți pentru a atinge țintele. OTR-urile trebuie să înțeleagă că trebuie să se implice mai mult. Noi, FEPRA, am înțeles acest lucru și pot să declar acum în mod oficial că FEPRA deține o companie de colectare, Remat Activ 4R, și este acționarul majoritar al unei fabrici de reciclare a deșeurilor din plastic, în special a PET-urilor, societatea Cadelplast din Hunedoara, și sper să mai facem lucruri surprinzătoare și în perioada următoare. Din punctul nostru de vedere producătorii, prin OTR-uri, trebuie să fie mai aproape de operațional, nu trebuie să le facă pe toate, dar trebuie să intervină acolo unde sunt zone de risc operațional. Noi considerăm că activitățile de colectare și reciclare a PET-urilor trebuie să fie dezvoltate.

Acum avem 60% țintă, iar Europa vrea peste 80% și eu mă întreb cum vom ajunge acolo. Totuși nu aș vrea să fim atât de pesimiști încât să spunem că nu se poate. Trebuie să existe acel element care să ne stârnească puțin la nivel decizional și îmi este teamă ca acel element va fi în scurt timp blocarea fondurilor pe mediu.

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA

ecologic: Funcționează Sistemul de Transfer de Responsabilitate în România?

Ionuț Georgescu, președintele Consiliului de Administrație al FEPRA International SA: Nici nu mai știu câte OTR-uri sunt și nici nu cred că e important numărul lor. Soluțiile sunt diferite de la țară la țară. În acest moment nu putem să luăm nici un exemplu din altă țară europeană și să spunem că acela ar fi cel mai bun, pentru că România este surprinzătoare și diferă de toate celelalte. Cred că acum ar trebui să fie libertate, fiecare producător ar trebui să se alinieze cu ce OTR dorește.

Dar mai cred că ar trebui făcut un organism central care să gestioneze relația producătorilor, a OTR-urilor cu autoritățile locale, pentru că sunt 3.300 de autorități și sunt 10-20.000 de producători și câteva OTR-uri. Eu consider că acest sistem trebuie să fie unul de tip clearing-house, gestionat privat. Prin acest sistem toate primăriile raportează ce cantități au realizat prin societățile de salubritate fără colectarea industrială și comercială. Astfel, producătorii văd care este cota lor de piață și, în funcție de cota de piață a producătorului și a OTR-ului, li se repartizează o anumită cotă din cantitățile colectate și valorificate în schimbul unei sume de bani, care poate fi foarte bine stabilită de către stat a-nual, printr-o medie a bonificațiilor date de către actorii din sistem sau în urma unui studiu care se face în fiecare an. Se poate face acest lucru foarte ușor. Dar acest lucru trebuie făcut în paralel cu asumarea de către primărie a unei cote din ținta națională. Dacă din ținta de 100% ambalaje 60% sunt la primărie, adică la cetățeni, și 40% în zona de industrie și comerț, iar primăria nu face nimic, cum îl poți obliga pe producător să realizeze 60%? 



Alte articole in rubrica Reciclare & Recuperare