Cristian Pocol, Matei Dumitru

Până la sfârşitul anului viitor, România trebuie să se conformeze tuturor normelor cu privire la neutralizarea bifenililor policloruraţi. Considerate substanţe nocive atât pentru mediu, cât şi pentru oameni şi animale, acestea trebuie să fie neutralizate în condiţii foarte bine stabilite de legislaţia Uniunii Europene.
Revista noastră dă startul unei campanii de conştientizare cu privire la necesitatea neutralizării în siguranţă a tuturor deşeurilor periculoase, inclusiv a PCB-urilor, în conformitate cu normativele aflate în vigoare.

Istoric
Descoperiţi prin anii 1920 de Monsanto Company şi utilizaţi din anul 1929 în SUA, bifenilii policloruraţi au fost pentru mult timp con-sideraţi un miracol ştiinţific, datorită caracteristicilor lor deosebite pe care le prezentau în exploatare.
Calităţile deosebite ale bifenililor au făcut ca aceştia să fie utilizaţi pe scară largă la fabricarea transformatoarelor, condensatorilor, vopselelor, materialelor plastice, foiţelor, cernelurilor şi chiar a rujului de buze...
Din anul 1976, după 47 de ani de folosire intensivă şi după desco-perirea impactului negativ asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului, fabricarea lor a fost interzisă în SUA. Ulterior, interdicţia s-a aplicat şi în alte ţări. Cu toate acestea, bifenilii policloruraţi deja contaminaseră planeta, în condiţiile în care unii compuşi aparţin familiei substanţelor care au efecte similare dioxinei, care dăunează grav sănătaţii oamenilor şi animalelor, acţionând direct asupra dezvoltării sistemului hormonal al acestora.

Poluarea din apele curate
Toxicitatea asociată cu PCB-urile şi cu alte hidrocarburi clorurate, inclusiv cu naftalinele policlorurate a fost cunoscută de mult timp ca urmare a numeroaselor incidente industriale. În anul 1937 o conferinţă despre pericolele pe care le reprezintă PCB-urile a fost organizată la Harvard, la Şcoala de Sănătate Publică. Mai multe articole care se referă la toxicitatea diferitelor hidrocarburi clorurate au fost publicate înainte de 1940. Cu toate acestea, fabricarea şi folosirea PCB-urilor a continuat cu foarte puţine restricţii, până în anii 1970.
Cu toate îngrijorările publice, juridice şi ştiinţifice legate de bifenilii policloruraţi, îngrijorări rezultate din studiile ce indicau pericole majore asupra sănătăţii populaţiei, aceşti compuşi chimici au fost, în toată această perioadă, scăpaţi de sub control.
În plus, poluarea cu bifenili a devenit cunoscută ca poluarea din apele curate, deoarece apele în care sunt deversate rămân la prima vedere curate, în ciu-da faptului că ele devin extrem de toxice.

Proprietăţi fizico-chimice
Proprietăţile fizico-chimice ale compuşilor bifenili policloruraţi depind de conţinutul de clor.
În funcţie de gradul de clorurare, PCB-urile pot fi lichide sau solide, au densitatea cuprinsă între 1,182-1,566 kg/t, punctul de topire şi lipofilitatea cresc proporţional cu gradul de clorurare, în timp ce presiunea de vapori şi solubilitatea în apă descresc.
Sunt foarte puţin solubile în apă, glicerină, formol, dar solubile în toţi solvenţii organici şi în uleiuri; sunt hidrofobi şi liposolubili.
Au o stabilitate chimică foarte mare, nehidroli-zabile, rezistă agenţilor chimici precum acizi, baze şi oxidanţi.
Sunt neimflamabile, neexplozive şi au presiunea vaporilor joasă la temperatura ambientală.
Au o constantă dielectrică foarte mare, fiind izo-lanţi electrici foarte buni. Au capacitatea de lubrifiere ridicată şi conductivitate termică foarte mare. De a-semenea, prezintă capacităţi adezive şi plastifiante.

Poluarea cu PCB…

Statul New York
Între anii 1947 şi 1977, General Electric Company (GE) a deversat peste 590.000 de kilograme de PCB-uri în râul Hudson, în zona Hudson Falls şi Fort Edward. PCB-urile au provenit de la două in-stalaţii de fabricare a condensatorilor din statul New York.
Şi astăzi continuă curăţarea râului, prin dragarea albiei acestuia cu costuri ce au depăşit cu mult pri-mele estimări.
În anul 1976, ca urmare a depistării unui nivel ridicat de PCB-uri în peştele şi în organismele acva-tice, precum şi a riscului inacceptabil pentru sănă-tatea consumatorilor de astfel de peşte, Departa- mentul pentru Conservarea Mediului din Statul New York a interzis total pescuitul în Upper Hudson River şi pescuitul comercial în Lower Hudson River.

În 1984, aproximativ 200 mile (320 km) din râul Hudson au fost desemnate ca sit contaminat şi s-a început eliminarea a 180.000 de metri cubi de sedimente contaminate, lângă Fort Edward.
În 2002, Agenţia pentru Protecţia Mediului din Statele Unite a anunţat că rămâne în continuare o cantitate de 2.650.000 de metri cubi de sedimente contaminate în Upper Hudson River, care ar trebui eliminate.

Indiana
De la sfârşitul anilor 1950, prin 1977, Westinghouse Electric a folosit PCB-uri la fabricarea condensatorilor, în localitatea Bloomington din statul Indiana.
Reziduurile au fost depozitate în condiţii improprii pe şantiere şi în depozitele de deşeuri, în Bennett's Dump, Neal's Landfill şi Lemon Lane Landfill.
Ajunse în apa freatică, PCB-urile au contaminat instalaţia de tratare a apelor reziduale a oraşului şi au afectat iremediabil agricultura şi grădinăritul în această zonă.
Peste 900 de tone de PCB-uri se estimează că ar fi făcut obiectul unei deversări în Râurile Monroe şi Owen şi, cu toate că autorităţile federale şi cele de stat au demarat acţiuni masive de depoluare, şi în prezent au rămas numeroase şi întinse zone conta-minate.
Probleme au apărut în acest stat şi atunci când s-a pus problema construirii unui incinerator pentru neutralizarea materialelor contaminate, construcţie care s-a lovit de opoziţia cetăţenilor.
Depoluarea a numai trei situri contaminate, ră-mase în oraşul Bloomington, a costat CBS Corpo-
ration, succesorul lui Westinghouse, 9,6 milioane de dolari.

Marile lacuri
Şi acum o mare parte din zona Marilor Lacuri din Statele Unite este încă puternic poluată cu PCB-uri, în ciuda unor acţiuni ample de depoluare.
Pe plan local, peştele de apă dulce prins aici, ca şi fructele de mare, sunt contaminate cu PCB-uri, iar consumul lor este limitat.
Din anul 1959 şi până în 1971, Lacul Michigan a fost contaminat cu PCB de către Outboard Marine Corp., care a deversat timp de 12 ani cantităţi mari în Waukegan Harbour.

Alabama
PCB-urile care au provenit de la Monsanto Chemical Company în Anniston, Alabama s-au „scurs“ în Snow Creek, Choccolocco Creek şi Logan Martin Lake. Astăzi, cele mai ridicate niveluri de poluare rămân concentrate în Snow Creek şi Creeks Choccolocco. Deşi continuă să scadă în timp concen-
traţiile din peşte, tulburările de sedimente repun PCB-urile în circuitul apei în natură şi, de aici, în alimentaţia oamenilor şi animalelor.

Belgia
În 1999, afacerea „Dioxine“ a cauzat probleme grave pentru guvernul belgian atunci când PCB-uri au fost găsite în pui şi ouă.

Fosta Cehoslovacie
Chemko a fost, până în anul 1984, unul dintre cei mai importanţi producători de bifenili policloruraţi din fostul bloc comunist.
Chemko se face vinovat de contaminarea uneii mari părţi din Slovacia de Est, în special a sedimentelor râului Laborec şi a zonei Zemplínska Sírava.

Irlanda
În decembrie 2008, o serie de surse de ştiri au raportat că au relevat niveluri de PCB-uri extrem de mari în produsele de carne de porc, de la 80 la 200 de ori superioară limitei de siguranţă din UE.

Transportul atmosferic al PCB
PCB-uri au fost detectate la nivel global şi în atmosferă, de la marile aglomerări urbane, care sunt centrele pentru poluarea PCB, până la Cercul Arctic. Atmosfera serveşte ca rută primară pentru transportul global al PCB-urilor. În Milwaukee a fost măsurată o concentraţie atmosferică de 1,9 ng/m³, numai din această sursă ajungând în Lacul Michigan 120 de kg/an de PCB-uri. Astfel, concentraţiile înregistrate aici sunt de 35 ng/m³, adică de 10 ori mai mare decât limita acceptată, de 3,4 ng/m³.
Deşi s-a crezut că principala sursă a PCB-urilor sunt vaporii proveniţi din sol, cercetările recente demonstrează că ele de fapt provin din instalaţiile de ventilaţie şi de aer condiţionat din interiorul clădirilor.

Efectele asupra sănătăţii
Toxicitatea PCB-urilor pentru animale a fost observată încă din anii 1970, când s-au găsit pe plaje mai multe cadavre de păsări marine cu o concentraţie foarte mare de PCB în organism. Din moment ce păsările acvatice pot muri departe de uscat, pe mare, sursele reale de contaminare cu PCB-uri au fost necunoscute.
În plus, toxicitatea PCB-urilor variază considerabil de la un produs la altul cu toate că tind să aibă proprietăţi asemănătoare.
Pentru că PCB-urile sunt aproape invariabil găsite în amestecuri complexe, a fost dezvoltat conceptul de factor de echivalenţă toxică (TEF), pentru a facilita evaluarea riscului şi reglementare controlului. Unul dintre cei mai cunoscuţi compuşi toxici este tetrachlorodibenzodioxina, căreia i se atribuie un factor de echivalenţă toxică de 1.

Efectul asupra oamenilor
Cele mai frecvente efecte observate asupra sănătăţii la persoanele expuse la niveluri mari de PCB-uri sunt bolile pielii, cum sunt cloracneea şi erupţiile. Acestea erau considerate a fi simptome de intoxicaţie acută sistemică încă din 1922. Analizele făcute lucrătorilor expuşi la PCB-uri au subliniat modificări în sânge şi urină, care sunt cauzate de afectarea gravă a ficatului.
În 1968 în Japonia, 280 kg de ulei de orez de tărâţe folosite ca hrană pentru pui, au fost contaminate cu PCB-uri. Cunoscută ca otrăvirea Yushō, boala a afectat 14.000 de oameni. Simptomele comune au fost leziunile cutanate şi cele oculare, cicluri menstruale neregulate şi un răspuns imunitar scăzut.
Alte simptome au fost oboseala, durerile de cap, tusea şi ulceraţiile neobişnuite la nivelul pielii. În plus, la copii au fost raportate afecţiuni ale memoriei.

Efectul asupra animalelor
Animalele care mănâncă hrană contaminată cu PCB, chiar şi pentru perioade scurte de timp, pot suferi leziuni hepatice şi pot muri. În 1968, în Japonia 400.000 de păsări au murit după ce au mâncat hrană contaminată.
Animalele care ingeră cantităţi mai mici de PCB-uri din produsele alimentare prezintă o diversitate de efecte, inclusiv anemie, acnee, boli ale pielii (cloracnee) şi ale ficatului şi stomacului, precum şi leziuni ale glandei tiroide (inclusiv carcinom hepatocelular). Alte efecte ale PCB-urilor la animale includ modificări în sistemul imunitar, modificări de comportament şi afectarea aparatului de reproducere.
Efecte în timpul sarcinii şi alăptării
Femeile care au fost expuse la niveluri relativ ridicate de PCB-uri la locul de muncă sau au mâncat cantităţi mari de peşte contaminat cu PCB-uri au născut copiii care cântăresc mai puţin decât copiii născuţi de mame necontaminate.
Aceşti copii prezintă reacţii anormale la testele de comportament. Ei au afectate capacităţile locomotorii şi prezintă o scădere a capacităţii de memorare pe termen scurt.
Alte studii sugerează că sistemul imunitar este profund afectat la copiii născuţi de mame expuse la concentraţii crescute de PCB-uri.
Mijlocul prin care copiii sunt expuşi la PCB-uri este laptele matern. Au fost raportate însă şi transferuri transplacentare de PCB-uri de la mamă la făt.

Cancerul
Câteva studii efectuate la diverse locuri de mun-că indică faptul că PCB-urile pot fi uşor asociate cu anumite tipuri de cancer la om, cum sunt cancerul de ficat, cel al tractului biliar şi cancerul de sân.
Şobolanii care au mâncat alimente care conţin un nivel ridicat de PCB-uri timp de doi ani au dezvoltat cancer la ficat. Departamentul pentru Sănătate  Umană din SUA (DHHS) a ajuns la concluzia că PCB-urile pot fi considerate compuşi cancerigeni. US Environmental Protection Agency (EPA) şi A-genţia Internaţională pentru Cercetare în Domeniul Cancerului (IARC) au stabilit că PCB-urile sunt, cel mai probabil, cancerigene pentru om. PCB-urile sunt, de asemenea, clasificate drept cancerigene de către Institutul Naţional al Cancerului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Agenţia pentru Substanţe Toxice. Cercetări recente efectuate prin Programul Naţional de Toxicologie a confirmat faptul că PCB126 (Raport tehnic 520) şi amestecul binar de PCB126 şi PCB153 (Raport tehnic 531) sunt cancerigeni.

Uniunea Europeană
În Uniunea Europeană, regimul PCB-urilor a fost reglementat de Directiva Consiliului 96/59/CE privind eliminarea bifenililor şi trifenililor policloruraţi (PCB şi PCT), transpusă în legislaţia din România prin Hotărârea de Guvern nr. 173/2000 (MO nr. 131/28.03.2000) pentru reglementarea regimului special privind gestiunea şi controlul bifenililor policloruraţi şi a altor compuşi similari, modificată cu Hotărârea de Guvern nr. 291/2005 (MO nr. 330/ 19.04.2005), Hotărârea de Guvern nr. 210/2007 (MO nr. 187/19.03.2007) şi Hotărârea de Guvern nr. 975/ 2007 (MO nr. 598/30.08.2007).
„Obiectul directivei europene este apropierea legislaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte eliminarea controlată a PCB-urilor, decontaminarea sau eliminarea echipamentului conţinând PCB-uri şi/sau eliminarea PCB-urilor uzate, în vederea eliminării lor complete în baza dispoziţiilor prezentei directive.
Fără a aduce atingere obligaţiilor lor internaţionale, statele membre iau măsurile necesare pentru ca PCB-urile folosite să fie eliminate şi echipamentele conţinând PCB-uri să fie decontaminate sau eliminate în cel mai scurt timp. În privinţa echipamentului şi a PCB-urilor pe care acestea le conţin, care fac obiectul inventarierii în conformitate cu articolul 4 alineatul (1), decontaminarea şi/sau eliminarea este efectuată până la sfârşitul anului 2010“.

În România…
La noi în ţară, bifenilii policloruraţi au fost folosiţi pe scară largă. Neutralizarea acestor compuşi chimici ridică probleme mari, ca pentru toate ţările lumii, şi tocmai de aceea modul în care decurge acest proces necesită o atenţie deosebită.
În România, compuşii bifenil policloruraţi se găsesc în mod special în condensatoarele de putere din instalaţiile de distribuţie.
Compuşii bifenili policloruraţi folosiţi au denumirea comercială CLOPHEN, condensatoarele fiind în principal de tip ISO KOND (LKCF, LKPF) NOKIA (USOKP), ITM FILIAŞI (CSC,CS).
În anul 2007, conform datelor pe care Agenţia Naţională de Mediu din România le-a raportat la Uniunea Europeană şi care sunt ultimele date disponibile pe site-ul Agenţiei, mai erau 149.089 de condensatoare care conţineau o cantitate de 1.172.345,70 de litri de PCB şi 709 de transformatoare cu un conţinut de 1.493.314,08 de PCB.
Firmele care sunt autorizate pentru operaţiunile de neutralizare sunt SC Stena DTM SRL, SC Pro Air Clean SRL şi SC SETCAR SRL.

Depozitarea
Depozitarea aparatelor care conţin PCB se face numai în condiţii speciale prevăzute de lege.
În Articolul 15 din HG nr. 856/2002 se stabileşte: „În cazul amplasamentelor în care sunt depozitate echipamente sau materiale despre care se cunoaşte sau în legătură cu care există indicii că ar conţine compuşi desemnaţi în cantităţi mai mari decât cantităţile minimale şi nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 18 alin. (1), trebuie să se ia următoarele măsuri de precauţie:
a) incintele de depozitare vor fi asigurate pentru a se împiedica accesul persoanelor neautorizate;
b) incintele de depozitare vor fi împrejmuite şi protejate de infiltrarea apei;
c) pardoseala incintelor de depozitare trebuie să fie acoperită cu un material rezistent la acţiunea substanţelor chimice şi la scurgeri de lichid;
d) toate uşile de acces în incintele de depozitare vor purta eticheta prezentată în anexa nr. 5;
e) se va asigura accesul mijloacelor de stingere a incendiilor“.

Eliminarea
Pentru eliminarea lor sunt mai multe metode cunoscute până în present:
Decontaminarea
Prin decontaminare se înţelege operaţiunile care au în vedere reutilizarea, reciclarea sau eliminarea, în condiţii de asigurare a sănătăţii şi protecţiei mediului, a echipamentelor, obiectelor, materialelor sau fluidelor contaminate cu PCB şi operaţiunile de înlocuire a fluidelor contaminate cu PCB cu fluide care nu conţin PCB.
Decontaminarea completă a transformatoarelor prezintă probleme din cauza structurii acestor echipamente.
Deşi suprafeţele de metal ale carcasei pot fi uşor decontaminate cu un solvent, apar două mari probleme în privinţa decontaminării celorlalte componente ale transformatorului: conductorul de cupru este acoperit cu lac electroizolant, care în timpul folosirii transformatorului se impregnează cu PCB-urile din uleiul izolator, care trebuie apoi extrase, proces mult mai îndelungat decât decontaminarea carcasei de metal.
Din acest motiv este mai avantajos să se separe componentele (carcase, bobine etc.) şi să se ajusteze timpul de decontaminare în funcţie de caracteristicile componentei tratate. În al doilea rând, dificultăţi mai serioase apar în cazul pieselor de lemn şi a hârtiei ce poate fi prezentă în structura transformatoarelor. Aceste materiale foarte poroase sunt dificil de curăţat cu ajutorul unui solvent. Dacă nu se pot decontamina până la niveluri acceptabile de PCB (limitele variază de la o ţară la alta) care să permită eliminarea prin depozitare controlată, atunci aceste componente trebuie incinerate.
În consecinţă, problema decontaminării transformatoarelor poate fi abordată în două moduri:
a) unitatea poate fi scoasă din funcţiune;
b) uleiul izolator poate fi înlocuit cu un substitut fără PCB în timpul utilizării echipamentului.
În primul caz, decontaminarea completă duce la distrugerea transformatorului, cu recuperarea celor mai multe componente metalice pentru reutilizare.
Suprafeţele interioare ale transformatoarelor contaminate cu PCB nu pot fi curăţate uşor prin procedee mecanice fără a dezasambla sau distruge echipamentul. Reglementările în privinţa PCB permit ca suprafeţele interioare să fie decontaminate folosind procedee chimice de curăţare.
Carcasele pot fi decontaminate prin curăţarea suprafeţei interne de trei ori cu un solvent care conţine mai puţin de 50 ppm PCB, fiecare volum de clătire trebuie să fie egal cu circa 10 la sută din capa- citatea transformatorului. PCB-ul trebuie să aibă o solubilitate de cel puţin 5 la sută din solventul selectat pentru procesul de decontaminare.
Retro-umplerea
Cel de-al doilea caz este denumit „retro-umplere“, şi implică îndepărtarea uleiului izolant cu PCB, chiar dacă transformatorul este înca în uz, şi tratarea acestui ulei într-un circuit închis pentru a distruge PCB-ul din conţinut.
Există mai multe procedee tehnologice de retro-umplere. Unul din aceste procedee este curăţarea la temperatură scăzută şi refolosirea/recuperarea echipamentelor care conţin uleiuri cu PCB.
Aceasta presupune separarea fluidelor care conţin PCB de materialele solide, purificarea şi incinerarea sau distrugerea fluidelor rezultate şi a uleiului printr-un proces chimic cu natriu.
Un dezavantaj este acela că PCB-urile nu se găsesc doar în ulei, ci şi în elementele din lemn, poroase, ale transformatorului. PCB-urile conţinute se vor difuza foarte încet din lemnul în care s-au impregnat, în timp ce concentraţia PCB-urilor din uleiul curăţat este mult redusă în urma procesului de decontaminare. Procesul de difuziune nu se desăvârşeşte în timpul relativ scurt al operaţiei de retro-umplere, aşa încât PCB-ul rămas în elementele din lemn va difuza treptat, în timp, în uleiul decontaminat cu care s-a reumplut transformatorul. Dacă în acest fel concentraţia PCB-ului din ulei ajunge să depăşească limita stabilită legal, va trebuie repetată operaţiunea de retro-umplere, de câte ori este nevoie.
În urma procesului, nivelul de contaminare cu PCB al materialelor secundare refolosibile este de sub 5 ppm, în concordanţă cu toate normele în domeniu. Această tehnologie permite reutilizarea trans- formatoarelor, reducând considerabil investiţiile pentru achizitionarea unor echipamente noi.
În ciuda acestor factori, retro-umplerea este adesea folosită în cazul transformatoarelor mari sau al acelora care nu pot fi scoşi din funcţiune din diferite motive.
Trebuie menţionat cazul transformatoarelor cu ulei mineral, care deşi nu conţin PCB în mod voit, se contaminează adesea prin folosirea în comun a unor echipa- mente de umplere sau prin completarea cu uleiuri uzate sau reciclate.
Partea exterioară a suprafeţelor echipamentelor, circuitelor sau a altor părţi neporoase pot fi de asemenea contaminate cu PCB.
Spre exemplu, suprafeţele exterioare ale echipamentelor asociate cu un pro- ces în care este implicat PCB pot fi afectate ca urmare a scurgerilor sau pierderilor din rezervorul interior de ulei.
Orice strat de vopsea care acoperă o suprafaţă neporoasă, afectată de o cantitate de PCB mai mare sau egală cu 50 mg/kg în masa sa, ori mai mare sau egală cu 10g/ 100 cm2 pe suprafaţa expusă, va trebui scos.
Suprafeţele neporoase nevopsite pot fi decontaminate utilizând solvenţi chimici.
Echipamentul mobil contaminat cu PCB şi utilizat în spaţiile de depozitare, uneltele sau echipamenul de testare pot fi decontaminate prin alte meto- de. Acest tip de echipament poate fi decontaminat prin înmuiere în solvent timp de 15 ore, tamponarea suprafeţei care a intrat în contact cu PCB cu solvent sau prin aplicarea metodei de decontaminare cu dublă clătire. Procedura dublei clătiri presupune câţi-va paşi de spălare - clătire, care includ într-o fază iniţială o spălare cu apă şi detergent sau solvent pentru a curăţa suprafaţa afectată, urmată de o clătire cu apă pentru a îndepărta reziduurile rezultate în prima fază de spălare, o spălare cu solvent pentru decontaminarea cu PCB, şi la final o clătire cu solvent pentru curăţarea suprafeţei.
În situaţiile în care contaminarea suprafeţelor nonporoase cu PCB sunt învelite în vopsea sau grund, acestea trebuie îndepărtate ca parte a procesului de decontaminare.
Vopseaua poate fi îndepărtată de pe suprafeţele neporoase pentru atingerea standardelor NACE, prin metode chimice sau mecanice. Tehnicile de îndepărtare mecanică a vopselei de pe suprafeţele neporoase, incluzând explozia cu nisip, explozia cu dioxid de carbon sau alte metode manuale, pot fi utilizate pentru îndepărtarea vopselei.
O metodă alternativă de decontaminare a suprafeţelor este metoda termică.
Condensatoarele sunt dificil de decontaminat, de aceea se preferă distrugerea condensatoarelor prin incinerare după scurgerea cât mai completă a uleiului cu PCB conţinut şi separarea miezului de carcasa metalică.
PCB-ul din interiorul sulurilor de folie de aluminiu se îndepărtează cu dificultate.
Există totuşi tehnologii care permit decontaminarea condensatoarelor şi recuperarea materialelor utile în scopul reciclării. În acest caz, materialele utile sunt caracasa metalică externă şi folia de aluminiu care formează sulurile din interior.
Acest aluminiu are puritate înaltă şi poate fi valorificat avantajos ca material reciclabil, dacă este complet decontaminat. Principala dificultate care trebuie depăşită este buna separare între aluminiu şi foliile de hârtie/material plastic.
Trebuie ţinut cont de faptul că a-ceste pelicule izolatoare conţin PCB-uri absorbite şi că orice metodă abordată trebuie să trateze şi acest material contaminat, în afară de aluminiul care se poate decontamina relativ uşor cu ajutorul unui solvent adecvat.
Unele condensatoare sunt tratate şi reciclate chiar şi în ţările unde există posibilitatea incinerării lor; în aceste cazuri, peliculele de materiale organice contaminate (dificil de decontaminat) sunt incinerate.
Aceasta este o soluţie avantajoasă tehnic şi economic pentru procesul decontaminării condensatoarelor cu recuperare de materiale.

Metode de tratare a PCB-ului din condensatoare
Metodele curente de tratare a condensatoarelor pot fi clasificate în funcţie de cantitatea de produs care este reciclat. În toate procedeele tehnologice se scurge tot PCB-ul lichid
din condensatoare înainte de tratarea acestora. Acestea pot fi clasificate astfel:
• Nu se recuperează nici un component, condensatoarele sunt incinerate, după mărunţire sau fără mărunţire.
• Caracasa condensatorului este îndepărtată şi decontaminată prin spălare cu solvent, proces relativ simplu deoarece carcasa nu conţine elemente poroase. Miezul activ este incinerat.
• Este posibil să se meargă mai departe şi să se trateze şi miezul după scoaterea din carcasa. Etapa de decontaminare cuprinde de obicei măcinarea miezului şi tratarea cu un solvent. Aceasta permite reducerea nivelului de PCB rezidual la o valoare care să permită trimiterea produsului spre depozitare controlată.
• Tehnologia care permite cel mai mare grad de reciclare este asemănătoare procedeului anterior, dar este completată cu tratarea amestecului rezidual de aluminiu/material plastic pentru separarea acestor două componente, care sunt spălate cu solvent. Aluminiul metalic este apoi recuperat, singurul component eliminat fiind amestecul de bucăţi de plastic şi hârtie, care poate fi depozitat sau incinerat.
Gradul de decontaminare, sau mai bine spus proporţia din condensator care este complet decontaminată diferă de la o companie la alta. Pe ansamblu, se poate spune totuşi că, în prezent, decontaminarea condensatoarelor este aplicată pe scară relativ redusă, preferându-se în general distrugerea prin incinerare la temperatură înaltă.
Atunci când totuşi se aplică, decontaminarea se realizează rareori complet, iar pentru eliminarea reziduurilor organice se menţine dependenţa de tehnologia incinerării.
Din punct de vedere tehnic, se poate atinge decontaminarea completă, chiar şi a părţii organice poroase, dar acestea adaugă cheltuieli semnificative costului total.

Declorurarea este o metoda de decontaminare mai ieftină, dar ridică une-le probleme:
• are un cost mai scazut în cazul în care concentraţia de PCB în ulei este mică, deoarece costurile operaţiei cresc direct proporţional cu creşterea conţinutului de clor (creşte foarte mult consumul de reactivi);
• trebuie să existe o soluţie pentru uleiul obţinut în urma decontaminării, deoarece în cele mai multe cazuri nu mai poate fi reutilizat fără a suferi un proces de regenerare, ceea ce înseamnă costuri suplimentare.
În general, declorurarea este folosită în cazul uleiurilor contaminate cu compuşi bifenili policloruraţi (care conţin cantităţi foarte mici de PCB-uri, respectiv de clor), uleiuri care ulterior pot fi refolosite sau depozitate ca deşeuri nepericuloase.
În vederea evitării efectelor negative asupra sănătăţii umane, bunurilor şi asupra mediului, bifenilii policloruraţi şi compuşii similari sunt supuşi unui regim special de gestiune şi control, în vederea eliminării lor.

Continuarea în numerele viitoare