Doha, rezultate şi consecinţe - Schimbări climatice | Ecologic

Schimbări climatice

Doha, rezultate şi consecinţe

07 February 2013 - 12:12 PM Schimbări climatice

Cea de-a XVIII-a conferinţă a ONU privind schimbările climatice care a avut loc în decembrie anul trecut la Doha, în Qatar, a avut ca obiectiv încercarea de avansare a negocierilor asupra limitării emisiilor de gaze cu efect de seră. România a fost reprezentată la această conferință de secretarul de stat în Ministerul Mediului, Elena Dumitru. Pentru România toate discuțiile pe tema schimbărilor climatice implică luarea unor măsuri urgente în absolut toate sectoarele economice.

doha1_lrecologic: Care au fost opiniile cele mai importante și care țări le-au susţinut?

Elena Dumitru, secretar de stat în cadrul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (MMSC): Au existat câteva teme majore pe agenda negocierilor.

Prima dintre ele a constituit-o continuarea Protocolului de la Kyoto (KP), singura structură care prevede angajamente obligatorii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Un subiect central al discuţiilor legate de Protocol l-a constituit durata celei de-a doua perioade de angajament sub KP (aşa numita Commitment Period - CP2). Majoritatea ţărilor - UE şi statele sale membre printre acestea - au propus ca protocolul să continue după 2012 cu o nouă perioadă de 8 ani. Argumentul principal derivă din negocierile care deja se poartă sub Convenţie şi care pregătesc viitorul acord global cu valoare obligatorie pentru toate statele Părţi. Acest acord va înlocui Protocolul de la Kyoto (care include ţări responsabile doar pentru 12-15% din emisiile GES globale) şi este prevăzut să devină efectiv din 2020. Aşadar, odată cu încheierea noii perioade de angajament sub Kyoto, noul acord juridic va deveni funcţional obligând toate părţile şi având o cuprindere globală.

Pe lângă argumentul legat de viitorul acord global, un CP2 de opt ani se aliniază legislaţiei interne a Uniunii Europene. În baza acestei legislaţii, Statele Membre UE implementează deja politica şi măsurile în acord cu ţinta Uniunii de reducere a emisiilor GES cu 20% (în anul 2020, faţă de 1990), ţintă asumată sub KP. O poziţie diferită pe acest subiect au avut-o grupurile ţărilor africane şi ale ţărilor insulare mici, cuprinzând statele care sunt printre cele mai expuse şi mai ameninţate de efectele schimbărilor climatice. Acestea au cerut ca perioada CP2 să fie, la fel ca în CP1, de cinci ani (2013-2017), susţinând că o perioadă de 8 ani va dilua ambiţia şi eforturile de reducere a emisiilor. Ambiţia este oricum insuficientă pentru a limita nivelul de creştere a temperaturii globale la maximum 2°C până în anul 2050, acesta fiind pragul de „salvgardare climatică“ susţinut de IPCC, organismul ştiinţific care furnizează baza ştiinţifică a evaluărilor şi deciziilor Convenţiei ONU pe schimbări climatice (UNFCCC).

Soluţia de compromis, regăsită în deciziile şi amendamentul de la Doha, prevede ca durata KP în a doua perioadă să fie de 8 ani. În schimb, Părţile au posibilitatea ca în prima parte a anului 2014 să anunţe noi ţinte, pe care le pot propune pentru reducerea emisiilor în a doua jumătate a CP2 (după 2015), ţinte care ar urma să fie mai ambiţioase decât cele curente. Este aşa numitul mecanism de ambiţie, care oferă a-ceastă posibilitate de a creşte ambiţia ţin- telor asumate, în condiţiile unei durate extinse a celei de-a doua perioade de angajament, faţă de prima (8 ani, faţă de 5).

Dincolo de compromisul agreat, trebuie notat că Rusia, Japonia şi Noua Zeelandă nu şi-au asumat ţinte obligatorii de reducere a emisiilor în CP2. Pentru Japonia şi Noua Zeelandă, principalul motiv ţine de nivelul de eficienţă energetică ridicat, atins deja în economiile lor. Pentru aceste ţări, orice efort suplimentar intern de reducere substanţială a emisiilor devine foarte costisitor şi puţin fezabil, economic vorbind. Vorbim aici de aşa numitele costuri marginale de reducere a emisiilor. Pentru o ţară cu tehnologii învechite, înlocuirea acestora ar determina o reducere substanţială de emisii, la costuri accesibile în achiziţionarea de noi tehnologii (nu neapărat „state-of-the-art“, dar mai bune decât cele anterioare). Pentru o ţară cu tehnologii de vârf - care a redus deja consistent emisiile GES -, îmbunătăţirea substanţială a acestor tehnologii presupune costuri extrem de ridicate, solicitate de tehnologiile de ultimă generaţie şi dincolo de ele.

Motivaţia Rusiei de a nu-şi asuma noi angajamente sub Protocol n-a fost la fel de clar explicitată. Este de reţinut, totuşi, că toate cele trei ţări au anunţat că vor continua să aibă angajamente sub Convenţie (şi la fel vor face şi SUA), doar că natura acestor angajamente este voluntară şi nu obligatorie. Chiar dacă sunt voluntare, angajamentele sunt asumate politic la vârf, ceea ce poate oferi o garanţie importantă privind respectarea lor. Chestionabil rămâne aici mai degrabă gradul real de ambiţie al ţintelor de reducere asumate.

Al doilea subiect de mare impact al negocierilor sub Protocol a vizat eligibilitatea statelor Părţi de a accesa mecanismele flexibile de piaţă, începând din 1 ianuarie 2013. Cele trei mecanisme flexibile de piaţă stabilite prin Protocolul de la Kyoto sunt: International Emissions Trading (IET), vizând tranzacţionarea internaţională a emisiilor, şi două mecanisme prin care reducerile de emisii provenite din investiţii şi transfer de tehnologie implementate în alte ţări sunt contabilizate (şi calculate ca reduceri de emisii, prin compensare) în portofoliul ţării care investeşte: Joint Implementation (JI) şi Clean Development Mechanism (CDM). Chestiunea eligibilităţii s-a focalizat mai ales pe accesul la participarea şi operarea proiectelor CDM (nu este, deocamdată, cazul României).

doha2

ecologic: Şi aici au fost poziţii divergente?

Elena Dumitru, secretar de stat în cadrul MMSC: Statele insulare şi cele africane (gru pate în AOSIS - alianţa ţărilor insulare mici şi African Group), în majoritatea lor, au avut o poziţie strictă, interpretând criteriul eligibilităţii în sensul accesului la mecanismele flexibile strict pentru Părţile care-şi asumă angajamente obligatorii de reducere a emisiilor sub CP2. AOSIS şi African Group au respins cu fermitate ideea relaxării regulilor de eligibilitate. Cele două grupuri au accentuat că rolul şi raţiunea mecanismelor flexibile sunt de a susţine efortul ţărilor dezvoltate de a-şi onora angajamentele obligatorii de reducere a emisiilor. Apoi, odată lansat un compromis, o portiţă pentru acces nelimitat, s-ar şubrezi structura juridică a întregului sistem şi se vor înmulţi tendinţele de a diminua relevanţa UNFCCC ca organism global care urmăreşte, reglementează şi evaluează procesul climatic şi eforturile globale de reducere a emisiilor.

Alături de aceste state s-au situat şi altele din aşa numitul Grup G77+China, care grupează 132 de state în curs de dezvoltare.

Pe de altă parte, statele puternic implicate în mecanismele flexibile, mai ales ca investitori (inclusiv UE), au cerut ca la aceste mecanisme să aibă acces după 2012 atât cei care au angajamente obligatorii sub KP, cât şi cei cu angajamente voluntare, dar care au instalat în ţările lor întregul sistem Kyoto de monitorizare, raportare şi verificare privind reducerea emisiilor.

doha3

Argumentul a fost că sistemul Kyoto este suficient de riguros încât să permită o evaluare optimă a contribuţiei reale a proiectelor sub JI şi (mai ales) CDM în reducerea emisiilor. Apoi, limitarea eligibilităţii va afecta dezvoltarea pieţelor carbonului, extinderea şi corelarea acestora, va diminua resursele financiare şi implicit suportul pentru efortul climatic global. Mai mult, apare chiar riscul demantelării structurilor instituţionale şi de expertiză ale ţărilor în curs de dezvoltare, care pregătesc şi implementează proiectele CDM.

Finalmente, decizia de la Doha a dat câştig de cauză ţărilor în curs de dezvoltare. Există şi aici o marjă de compromis, prin care ţările dezvoltate pot continua derularea proiectelor CDM, dar vor putea să comercializeze unităţile de reduceri de emisii realizate doar la momentul la care vor transmite şi asuma angajamente obligatorii de reducere a emisiilor în CP2. În acest mod, se speră ca asemenea angajamente să fie asumate şi ulterior pe parcursul CP2, chiar dacă ele nu au fost anunţate la Doha.

doha4

ecologic: Știu că au fost dicuții aprinse pe tema surplusului de unități atribuite. Ce s-a întâmplat de fapt?

Elena Dumitru, secretar de stat în cadrul MMSC: Al treilea subiect sensibil pe agenda negocierilor l-a constituit reportarea surplusului de Unităţi ale Cantităţii Atribuite (AAU). După negocieri prelungite şi intense, a fost agreată o soluţie prin care surplusul de AAU al ţărilor care au redus emisiile GES mai mult decât se angajaseră (în perioada 2008-2012) a fost reportat integral pentru perioada 2013-2020.  Acest surplus va putea fi folosit atât pentru conformare internă, cât şi pentru comercializare. Amendamentul la Protocolul de la Kyoto stabileşte şi soluţia preventivă pentru ca acest surplus să nu afecteze integritatea de mediu: limitarea, în perioada 2013-2020, a cantităţii de AAU pe care ţările puternic emitente (posibili cumpărători) au dreptul să o achiziţioneze de la ţări care deţin un surplus de AAU reportat din perioada 2008-2012. Pragul până la care un cumpărător are voie să achiziţioneze AAU din surplusul unei părţi vânzătoare este de 2% din cota totală de AAU pe care cumpărătorul a avut-o în CP1.

ecologic: Puteți să exemplificați?

Elena Dumitru, secretar de stat în cadrul MMSC: Da. Vă pot da un exemplu imaginar, dar ilustrativ:

Să presupunem că statul X a avut repartizată în 2008-2012 o cantitate totală de 100 de AAU (pe care le-a folosit complet), iar statul Y a avut în aceeaşi perioadă 80 de AAU, din care a consumat doar 40 şi a reportat restul de 40 pentru a doua perioadă sub KP (2013-2020). X va putea cumpăra de la Y doar 2 AAU din totalul de 40 pe care Y l-a reportat, respectiv 2% din totalul de 100 de AAU pe care X l-a avut în CP1.

În acest fel s-a găsit o soluţie echitabilă, prin care libertatea lui Y (mai puţin „poluant“) de a-şi tranzacţiona surplusul de AAU este neîngrădită (cu condiţia să găsească suficienţi cumpărători), în vreme ce libertatea cumpărătorului (mai „poluant“) la achiziţia de AAU este limitată.

Angajamentul privind prezervarea integrităţii de mediu a fost întărit printr-un set de declaraţii politice incluzând Australia, Japonia, Liechtenstein, Monaco, Norvegia şi Elveţia, care se angajează să nu achiziţioneze AAU reportate din pri-ma perioadă de angajament sub Protocol (2008-2012), pentru a le folosi în cea de-a doua perioadă (2013-2020).

ecologic: Alături de ce țări s-a aliniat România în decizia finală?

Elena Dumitru, secretar de stat în cadrul MMSC: Fireşte, România a fost reprezentată de poziţiile UE în negocieri (şi, bineînţeles, Uniunea a vorbit „pe o singură voce“ în forurile de negociere ale UNF-CCC la Doha). Poziţiile UE pe subiectele cheie, de interes şi pentru ţara noastră, au fost detaliate la întrebarea anterioară.

Ceea ce vreau să subliniez este că România îşi va respecta toate obligaţiile care îi revin în urma adoptării Protocolului de la Kyoto în cadrul celei de-a doua perioade de angajament. Vom încuraja, alături de Uniunea Europeană, implicarea celorlalte Părţi la Convenţie în măsuri mai ferme de combatere şi prevenire a efectelor schimbărilor climatice.

În acelaşi timp, Guvernul României acordă o atenţie deosebită eficienţei energetice la nivel naţional, prin implementarea măsurilor adecvate, în scopul respectării legislaţiei de mediu şi prin utilizarea eficientă a mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto.

Sunt considerente cheie care demonstrează relevanţa Protocolului de la Kyoto şi în baza cărora România a susţinut continuarea acestuia. Este şi motivul pentru care considerăm că o astfel de poziţie, de asumare a unor angajamente obligatorii sub Protocol, ar trebui adoptată de cât mai multe dintre statele Părţi la Convenţie, astfel încât acţiunea climatică să devină efectivă şi relevantă la nivel global.

ecologic: Care sunt perspectivele pentru industria din România în urma întâlnirii?

Elena Dumitru, secretar de stat în cadrul MMSC: Vorbeam mai devreme de angajamentele privind prezervarea integrităţii de mediu, în lumina deciziei privind reportarea şi utilizarea surplusului de AAU. Trebuie subliniat că şi Uniunea Europeană a inclus în Decizia de la Doha o declaraţie politică. Aceasta subliniază că pachetul legislativ Energie - Schimbări Climatice - prin care UE implementează propriile măsuri de reducere a emisiilor GES - nu permite folosirea surplusului de AAU din CP1, pentru atingerea obiectivelor sub KP din perioada 2013 - 2020.

Din această perspectivă, Conferinţa de la Doha nu modifică fundamental coordonatele care trebuie să ghideze politicile - inclusiv cele industriale - ale României, pentru că acestea au fost stabilite încă din anul 2008, când s-a adoptat la nivelul UE pachetul legislativ Energie - Schimbări Climatice.

Ceea ce aduce nou rezultatul de la Doha este perspectiva unui posibil angajament mai ambiţios al UE de reducere a emisiilor, care să fie anunţat în 2014. Aceasta înseamnă că ţinta de 20% reducere a emisiilor la nivelul Uniunii ar putea fi intens dezbătută în 2013. Nu înseamnă neapărat că se va şi agrea creşterea acestei ţinte: rămâne de văzut, pentru că poziţiile în interiorul UE diferă, deocamdată.

Însă România trebuie să fie pregătită pentru oricare dintre variante şi, în consecinţă, trebuie să consolidăm şi să integrăm mai puternic strategiile şi politicile în sectoarele care au impact asupra reducerii emisiilor. Aici se regăsesc mai ales sectoarele energetic şi industrial, dar şi transporturile, agricultura şi silvicultura, precum şi sectorul construcţiilor şi rezidenţial - practic, toată economia.

ecologic: Cum se întrevede viitorul acord global în domeniul schimbărilor climatice?

Elena Dumitru, secretar de stat în cadrul MMSC: Fără să fie neapărat o surpriză, am avut un progres modest în negocierile sub Platforma Durban (ADP), care pregăteşte viitorul acord global post-Kyoto (2020), cu angajamente obligatorii pentru toate statele Părţi la Convenţie. Nu s-a reuşit stabilirea unui program cu obiective clare şi cu un calendar definit pentru anul 2013, în special ca urmare a opoziţiei unora dintre economiile emergente, dar şi a unor ţări în curs de dezvoltare cu resurse importante şi cu un rol cheie pe piaţa mondială de combustibili fosili.

doha5

S-a convenit în schimb intensificarea lucrului sub Platforma Durban în anul 2013, în scopul stabilirii unui program de lucru detaliat pentru anul 2014. ADP va pregăti un text consolidat destinat negocierii la nivel înalt şi îl va pune la dispoziţia celor 195 de State Părţi la Convenţie cel târziu în luna mai 2015.

În plus, secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, a anunţat că acestui subiect îi va fi dedicată şi o reuniune a liderilor globali, în cursul anului 2014.

Este clar că acest subiect va fi unul foarte complex şi cu puternică încărcătură politică, întrucât ţările în curs de dezvoltare au adus pe agenda discuţiilor subiecte cu potenţial major de controversă: subiectul echităţii (eforturile lor climatice nu trebuie să le afecteze dreptul echitabil la dezvoltare durabilă, drept pe care ţările dezvoltate l-au valorificat mai bine de un secol fără să ţină seama de daunele produse mediului, pe parcursul acelei perioade); problema drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv în ceea ce priveşte transferul şi utilizarea tehnologiilor care cresc eficienţa energetică şi reduc emisiile GES; responsabilităţile istorice ale ţărilor dezvoltate în producerea emisiilor. Aici, spre exemplu, China, care este cel mai mare emiţător GES la nivel global, susţine dreptul său de a emite mai mult prin luarea în considerare nu doar a emisiilor curente, ci a celor cumulate pe parcursul ultimilor 150 de ani.

Şi nu în ultimul rând, condiţionarea asumării de către ţările în curs de dezvoltare (inclusiv economiile emergente - ţările BASIC) a unor angajamente obligatorii, doar dacă vor beneficia de suportul financiar şi de expertiză al ţărilor „cu responsabilităţi istorice“ pentru respectarea acestor angajamente.

De altfel, subiectul finanţării pe termen mediu şi lung a fost încă un subiect sensibil al negocierilor. În pofida solicitărilor vocale ale G77+China şi ale altor grupuri regionale cuprinzând ţări subsumate acestui grup, ţările dezvoltate au fost foarte reţinute în a anunţa cifre concrete privind angajamentele de finanţare climatică le nivel global.

Cu toate acestea, UE a organizat un eveniment în care a prezentat modul în care şi-a respectat angajamentul de finanţare a eforturilor ţărilor în curs de dezvoltare în perioada 2010-2012 şi a dat garanţii că angajamentele sale în perspectiva 2013-2020 şi ulterior vor fi respectate. Este un subiect la care şi România, în calitatea sa de stat membru UE, va trebui să privească şi să acţioneze atent în anii care vin.

ecologic



Alte articole in rubrica Schimbări climatice