Tehnologia din Al Doilea Război Mondial care ne-ar putea asigura electricitate timp de miliarde de ani - Stiinţă & Tehnologie | Ecologic
Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor. Cititi politica cookies.

Stiinţă & Tehnologie

Tehnologia din Al Doilea Război Mondial care ne-ar putea asigura electricitate timp de miliarde de ani

13 February 2018 - 05:48 PM Stiinţă & Tehnologie

Energia viitoruluiPopulația planetei se înmulțește rapid și ne-am putea confrunta la un moment dat, poate mai curând decât am vrea, cu o criză energetică mondială. Nu e deloc sigur că centralele electrice actuale ne vor salva dintr-un astfel de impas. O tehnologie experimentată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și abandonată pentru că n-a fost capabilă să producă bomba atomică și-a dovedit în mod repetat remarcabilul potențial energetic, dar a rămas nefolosită. Din perspectiva zilelor noastre, pare mai promițătoare decât oricare alta. Businessinsider.com a publicat o serie de materiale despre această tehnologie care ar putea alimenta cu energie întreaga omenire timp de zeci de miliarde de ani.
 Irina Tomșa

Experții estimează că populația globului va spori de la 7,36 miliarde astăzi la 9 miliarde de oameni în 2040, o creștere de 22%, iar națiunile în curs de dezvoltare vor crește consumul global de energie de două ori mai mult față de rata creșterii demografice.

Combustibilii fosili ar mai putea potoli setea de energie a pământenilor, dar rezervele naturale cunoscute în prezent vor seca într-un secol, maximum două. Răspândirea resurselor naturale pe glob nu este echitabilă și nici centralele electrice cu cărbuni sau gaz natural - cele mai multe pe care le folosim - nu sunt bune pentru sănătatea noastră și a mediului în care trăim. Mor înainte de vreme oameni și animale, terenuri fertile devin deșertice, se întâmplă tot felul de grozăvii în lumea în care (încă) trăim și nu știm de ce. Pentru că inamicul nu este vizibil.

Pe de altă parte, ne interesează foarte mult costurile. Nici aici nu e totul vizibil. Prețurile pe piața energetică se mișcă de la oră la oră în sus și în jos, ca niște mingi de yo-yo, iar oferta fluctuează literalmente după cum bate vântul sau soarele. Guvernele subvenționează și/sau favorizează prin politicile lor diverse tehnologii, ignorând legile firești ale pieței și determinând formarea unor prețuri negative prohibitive pentru investitori. La toate acestea se adaugă costurile ascunse, legate de siguranța sistemelor și de pagubele colaterale pe care le provoacă. Particulele poluante din atmosferă ucid anual zeci de mii de oameni, iar centralele electrice cu cărbuni sunt sursele lor principale.

Mineritul provoacă îmbolnăviri, conductele de gaz pot exploda, centralele hidroelectrice au și ele riscurile lor (să ne amintim de digul din Banqiao al unei centrale hidroelectrice chinezești care s-a prăbușit în 1975 și a ucis 230.000 de oameni; pentru comparație, bomba de la Hiroshima a făcut între 90.000 și 146.000 de victime).

Energia viitorului va trebui să țină cont de trei criterii principale: 1) să fie realmente competitivă ca preț; 2) să fie inofensivă pentru oameni și mediu pe tot lanțul de producție, de la minerit la emisii atmosferice și să nu se preteze la accidente, sau măcar nu la unele grave; 3) să fie sustenabilă. De asemenea, ar trebui să poată fi obținută oriunde pe glob, chiar și în deșert, în junglă sau în zone sărace izolate sau suprapopulate.

La o privire de ansamblu, centralele nuclearoelectrice par să facă față cerințelor: sunt fiabile, nu au emisii toxice și - contrar temerii populare - se numără printre cele mai sigure surse de energie de pe planetă. Astăzi, ele furnizează 20% din energia Americii, deși până în anii 2040 această cotă poate scădea la 10%, deoarece se închid reactoare mai vechi, după cum arată un raport din 2016 al Institutului Național din Idaho.

Cum funcționează o centrală nuclearo-electrică?

Pastilă de uraniuLa fel ca o centrală electrică pe combustibil fosil, o centrală nuclearoelectrică trebuie să producă în primul rând căldură. Sistemele din jurul reactorului preiau căldura și o folosesc ca să transforme apa în abur, să miște turbinele și să producă electricitate. În loc de combustibili fosili, centralele nucleare ard elemente grele, de obicei uraniu.

Uraniul se poate găsi în natură sau poate fi transformat de om în diferite variante, denumite izotopi:
 uraniu-238 (U-238), întâlnit în 99,27% din zăcămintele naturale de uraniu;
 uraniu-235 (U-235), care înseamnă restul de 0,72% din zăcămintele naturale și este un ingredient-cheie pentru armele nucleare și centralele nuclearoelectrice;
 uraniu-233 (U-233), care nu se găsește în natură, se folosește în centralele nuclearo-electrice cu toriu despre care vom vorbi mai târziu.

Pentru un combustibil nuclear este esențial să aibă șanse cât mai mari ca nucleul său să interacționeze cu un neutron în mișcare, proprietate numită „secțiunea transversală a neutronului“. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât are șanse mai mari să întâlnească un neutron în mișcare. Când nucleul prinde un neutron, se transformă într-un izotop nou sau îl fisionează, adică îl sparge în mai mulți neutroni mai mici, gata de o nouă interacțiune. Iar când noii neutroni fisionează izotopii din apropiere, avem o reacție în lanț.

Toriul: Cenușăreasa care ar putea deveni prințesă

Reacțiile de fisiune în lanț sunt esențiale pentru reactoarele nucleare (și bombele nucleare) pentru că fiecare fisiune transformă un element cu masă mică în energie pură. Sunt puțini izotopii fisionabili, cei capabili să dividă și să arunce în jur destui neutroni mici și să aibă secțiunea transversală potrivită pentru o reacție în lanț.

Pentru măsurarea secțiunii transversale a unui izotop, americanii folosesc o unitate de măsură numită barn. Uraniul-238 are o secțiune transversală de 0,00003, uraniul-235 de 583, iar uraniul-233 una de 529 barns. Numai ultimii doi izotopi sunt fisionabili.

Pentru a obține o fisiune în lanț, U-238 e ineficient, iar U-235 este extrem de rar. Trebuie așadar să obținem uraniu-233. Aici intră în scenă toriul: un deșeu obținut din mineritul pentru uraniu și care se găsește în cantități de trei sau patru ori mai mari decât uraniul. Într-un reactor cu toriu, acest element captează neutronii și formează un nou combustibil, uraniul-233, care susține reacția de fisiu- ne în lanț, producând suficienți neutroni pentru a continua să transforme noi cantități de toriu în și mai mult U-233.

Izotopul îmbogățit de război care a devenit miliardar

„Proiectul Manhattan“ a reunit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial eforturile oamenilor de știință americani de a crea bomba atomică. La început, ei s-au concentrat pe îmbogățirea izotopului U-235, cel care se găsește în zăcămintele naturale, încercând să-i aducă capacitatea de multiplicare de la sub 1% la aproape 90%, cât are nevoie o armă nucleară.

Îmbogățirea lui U-235 a fost o afacere groaznic de costisitoare: a necesitat centre industriale cu clădiri kilometrice, iar costurile au fost gigantice: numai uraniul îmbogățit folosit la fabricația bombei „Little Boy“ folosită la Hiroshima a costat un miliard de dolari.

Inel de plutoniuPână la urmă, fizicienii au descoperit plutoniul - un element care nu se găsește în natură - și mai ales izotopul său Pu-239, care a deschis o cale mai puțin anevoioasă către arma nucleară. Plutoniul 239 este un izotop cu mare capacitate de fisiune și poate fi obținut folosind obișnuitul uraniu-238 bombardat cu neutroni și apoi izolând izotopul Pu-239 astfel format cu o baie de acid azotic, fără să fie nevoie de clădiri uriașe pline de mașinării scumpe.

În paralel însă, o echipă din „Proiectul Manhattan“ urmărea fabricarea unui al treilea material fisionabil, U-233, cu ajutorul toriului. Procedeul era similar: încingeau bine un reactor, bombardau toriul cu neutroni și obțineau uraniu-233. Dar pentru specialiștii armatei, uraniul-233 a fost o pistă moartă. În primul rând, U-235 și Pu-239 erau materiale prețioase pentru producerea armamentului nuclear, iar arderea lor în reactoare era riscantă. Pe durata procesului se produceau cantități semnificative de U-232 periculos, pe care oamenii de știință n-au știut cum să-l îndepărteze. U-232 emite multe radiații alfa, care pot provoca fisiune spontană, ceea ce nu e de dorit dacă fabrici o armă nucleară și nu vrei să explodeze din senin. Mai produce și radiații gama, iar acestea pot ucide oamenii care manipulează bombele. În plus, radiațiile gama pot fi detectate de avioane sau sateliți, care ar identifica rapid bomba. Testul din 1955 numit „Operation Teapot“ („Operațiunea Ceainicul“) a fost un eșec. Deși guvernul american nu a declasificat detaliile, se pare că bomba cu U-233 n-a obținut rezultate grozave la aruncarea în aer.

Intră în scenă reactorul cu apă ușoară (LWR), cu care ne vom mai întâlni

La sfârșitul războiului, unii spe-cialiști din „Proiectul Manhattan“ visau să-și transforme cercetările militare în surse comerciale de energie.

Experimentul reactorului cu sare topită, 1968

Reactorul nuclear cu apă ușoară (Light Water Reactor – LWR) a fost inventat în 1945 de Alvin Weinberg, un fizician obsedat de găsirea unui combustibil lichid. Acest tip de reactor a devenit standardul în industria actuală și pe el se bazează acum centralele nuclearoelectrice din America. Chiar și cele mai moderne dintre acestea se confruntă însă cu o problemă: fisiunea consumă doar o parte din combustibil, deoarece în timpul procesului se formează deșeuri ce nu pot fi eliminate, care absorb neutronii și opresc fisiunea. De aceea, când încep să se formeze astfel de deșeuri, combustibilul trebuie înlocuit cu totul.

Frumoasele succese experimentale care n-au dus nicăieri

Reactorul cu sare topită a devenit cea mai bună alegere: lichidul creștea spectaculos eficiența fisiunii nucleare, simplifica extragerea subproduselor dăunătoare procesului, iar combustibilul nuclear ardea aproape în întregime, mărind producția de energie.

Senatorul John F. Kennedy urmăreşte expunerea susţinută de Alvin Weinberg (1959)

Primul prototip de reactor cu sare topită a fost realizat tot de Alvin Weinberg în 1954, în cadrul unui experiment pentru un reactor aeronautic. Era o centrală electrică de 2,5 megawați care funcționa cu o cantitate mică de uraniu-235 dizolvată în sare topită de fluor, sodiu și zirconiu. Combustibilul cu U-235 dizolvat în sarea topită alimenta o reacție de fisiune în lanț. Căldura atomică încălzea o buclă de răcire umplută cu sodiu topit, crescându-i temperatura de la 649 la 815°C, apoi un flux de aer răcea sodiul, iar pompele îl întorceau la miezul reactorului pentru a fi din nou încălzit.

A fost primul reactor din lume pe bază de sare topită. Căldura produsă era suficientă pentru a mișca turbinele unui motor turboreactor, iar „Forțele Aeriene au fost încântate de experimentul reactorului aeronautic“, după cum nota Weinberg în autobiografia „The First Nuclear Era“ („Prima Eră Nucleară“). Reactorul lui nu a fost folosit însă la bombardierul nuclear NB-36H „The Cruisader“ (care a zburat totuși cu un motor cu reactor între 1955-1957), iar președintele Kennedy a pus capăt proiectului în 1961.

Bombardierul nuclear NB-36H

Alvin Weinberg nu s-a lăsat descurajat. A decis să-și fructifice anii de cercetare într-un nou domeniu: experimentul reactorului cu sare topită destinat unei centrale nuclearoelectrice de uz comercial. Reactorul astfel creat a devenit „critic“ (adică a reușit să producă mult așteptata fisiune nucleară în lanț autosustenabilă) în 1965. A funcționat mii de ore cu numai câteva probleme minore, apoi a fost pus pe pauză în 1969. De atunci n-a mai fost pornit.

Test militar efectuat în anii ‘50Succesul experimentului l-a determinat pe inventator să viseze realizări grandioase. Se gândea la reactoare cu toriu și sare topită ca surse de energie ieftină, abundentă și curată nu doar pentru Statele Unite, ci și pentru țările sărace de pe glob. Vedea construindu-se „oaze nucleare“ în deșert, cu centre agroindustriale construite în jurul reactoarelor care ar fi putut susține 100.000 de fermieri și muncitori, alimenta milioane de alți oameni și exporta fertilizanți agricoli pentru hrana altor 50 de milioane de locuitori - notează jurnalistul și scriitorul Richard Martin în cartea „SuperFuel“.

În 1959, Alvin Weinberg a calculat că dacă am reuși să extragem tot toriul din pământ și l-am folosi în astfel de centrale nuclearoelectrice, am putea rezolva toate nevoile energetice ale omenirii timp de zeci de miliarde de ani.

Raportul fatal

Un inginer naval teribil de încăpățânat pe nume Milton Shaw care conducea ramura de cercetare a Comisiei pentru Energie Atomică a Statelor Unite a redactat în 1972 un raport care a pus capăt proiectului lui Weinberg. În „SuperFuel“, Martin rezumă spusele lui Shaw: „Așa ceva n-a mai fost făcut, iar dacă am face-o, ar fi o provocare. Mai bine nu facem“.

Martin amintește și argumentele prin care Shaw a ținut să îngroape proiectul lui Weinberg insistând că reactorul cu sare topită nu poate atrage nici investiții private: „Industria privată nu va investi în reactorul cu sare topită ca proiect comercial fără să vadă sprijinul guvernului. Noi, guvernul, nu-l vom sprijini. Deci industria privată nu va investi în el“.

Shaw văzuse succesele testării unui reactor nuclear cu metal lichid și a direcționat fondurile disponibile către un astfel de proiect din Clinch River, Tennessee: un sistem alimentat cu plutoniu care a înghițit opt miliarde de dolari din taxele cetățenilor, dar n-a devenit nicicând parte a vreunui reactor.

Weinberg a fost forțat să iasă la pensie. Reactorul său cu sare topită nu a ajuns niciodată să demonstreze întregul proces care să reproducă toriul în uraniu-233, dar alt proiect a făcut-o.

Proiectul Shippingport, vecin cu alchimia

Centrala Atomoelectrică Shippingport din Pennsylvania, condusă de șeful lui Shaw, amiralul de marină Hyman Rickover, a devenit „critică“ în decembrie 1957 și a produs energie pentru Compania Electrică Duquesne timp de 25 de ani. Martin scrie în „SuperFuel“ că centrala Shippingport a marcat istoria fiindcă „a dovedit că se poate utiliza toriul drept combustibil nuclear ieftin și sigur într-un reactor cu apă ușoară și că se poate reproduce cu ajutorul lui combustibil suplimentar. Nu a fost alchimie, dar a fost pe-aproape“.

Reactorul cu sare topită e scos de la naftalină

Mai aproape de zilele noastre, Kirk Sorensen, directorul tehnologic al companiei Flibe Energy, un startup care se ocupă cu energia nucleară, a redescoperit potențialul reactorului cu sare topită.

Sorensen a aflat despre acest reactor în 2000, pe când lucra la NASA și avea misiunea de a găsi moduri de alimentare cu electricitate a bazelor de cosmonauți pe alte planete. Într-un material publicat în Wired, același jurnalist Richard Martin povestește că Sorensen a văzut pe raftul unui coleg o carte din 1958, „Reactoare cu combustibil lichid“, care prezenta concluziile lui Weinberg privitoare la experimentul reactorului cu sare topită pentru uzul aviației care l-au făcut să viseze la o lume fericită, alimentată energetic cu toriu.

Kirk Sorensen a părăsit NASA pentru o companie nuclearoelectrică, apoi s-a aventurat în propriul său proiect, Flibe Energy. Inginerul estimează că în următoarele decenii vor apărea pe piață reactoare noi, mai eficiente, pe care le împarte în două categorii: unele cu sare topită care nu utilizează toriu și altele cu combustibil solid care să reprezinte variante îmbunătățite (minor, ca să primească ușor licențele) ale reactoarelor actuale cu apă ușoară. Pe el însuși, Sorensen se vede într-o a treia categorie, pentru care își pune cariera în joc: reactorul cu toriu și fluorură lichidă, în engleză abreviat LFTR și pronunțat „Lifter“, la dorința inventatorului.

Abreviat LFTR, alintat Lifter:
cel mai promițător concept nuclearoelectric

LFTR este reinterpretarea lui Sorensen a reactorului cu toriu din anii 1960 a lui Weinberg.

Examinarea conceptului LFTR făcută în 2015 de Institutul de Cercetare a Energiei Electrice a concluzionat că „este o tehnologie cu potențial de schimbare pentru satisfacerea nevoilor energetice viitoare în fața unor incertitudini determinate de piață, politică și constrângeri de reglementare“.

Sorensen, dar și alți specialiști, enumeră motivele pentru care LFTR poate deveni soluția energetică a viitorului și arată de ce această tehnologie este superioară reactoarelor cu apă ușoară (LWR) folosite în prezent în centralele nuclearoelectrice americane (care sunt 61 la număr, dar asigură o cincime din tot necesarul energetic al SUA):
 Arderea combustibilului este aproape totală. LFTR poate folosi aproape 99% din combustibilul său lichid cu U-233, față de micile procente din centralele LWR cu combustibil solid.
 Este ușor de curățat și deșeurile pot fi valorificate. Combustibilii solizi acumulează subproduse care sufocă fisiunea și adesea sfârșesc ca deșeuri, pe când combustibilul lichid din LFTR permite ca în timpul fisiunii subprodusele să fie extrase, procesate și valorificate.
 Deșeurile sunt mai puține și au durată de viață scurtă. Din motivele de mai sus, LFTR produce de sute de ori mai puține deșeuri radioactive în comparație cu LWR. Iar ceea ce rămâne trebuie îngropat pentru 300 de ani, față de 10.000 de ani cât necesită deșeurile radioactive din combustibilul solid.
 Operează la presiune normală, deci e mai sigur. Reactoarele cu apă ușoară folosesc apă de răcire la presiuni extrem de mari, iar o mică fisură poate duce la o explozie catastrofală. Dacă o țeavă din LFTR se sparge, sarea topită se scurge pe jos și îngheață.
 Contaminarea mediului este mai puțin posibilă. LWR poate împrăștia în sol și în apă combustibil și subproduse nocive ale fisiunii, în timp ce sarea topită din LFTR îngheață lângă reactor și reține cele mai multe substanțe contaminante.
 Centrala poate fi mică și modulară. Centrala LWR are nevoie de construcții gigantice din beton armat special pentru presiunea la care operează. Centrala LFTR necesită structuri mici, poate chiar atât de mici încât să încapă într-o semiremorcă.
 Mai ieftină și mai ușor de construit. O centrală LFTR nu are nevoie de atâtea măsuri de siguranță costisitoare ca una LWR, iar faptul că poate fi modulară poate duce la fabricarea în masă și să scadă costurile.
 Imună la topire. (Cauza pentru care dezastrul de la Cernobîl a avut amploarea pe care o știm se datorează în mare parte faptului că acoperișul s-a topit și a cedat). Supraîncălzirea într-o centrală LFTR va face ca sarea topită să se expandeze, îndepărtând atomii fisionabili unul de celălalt și încetinind reacția în lanț.
 Insensibilă la pene de curent. Centralele LWR au nevoie de sisteme electrice de siguranță pentru răcirea permanentă a combustibilului. Dacă alimentarea cu energie este oprită la un reactor LFTR, sarea topită se scurge în containere unde îngheață și oprește fisiunea.
 Produce electricitate mai bună. LFTR operează la temperaturi mari, de 980°C și poate utiliza tehnologii mai performante de transformare a căldurii în electricitate.
 Produce un exces de căldură util. Cu surplusul de căldură, LFTR poate fierbe și desaliniza apă oceanică transformând-o în apă potabilă, poate genera hidrogen pentru celulele de combustie, poate descompune deșeurile organice în biocarburanți, poate alimenta procese energetice industriale etc.

Și lista poate continua.

În teorie sună bine. Practica le omoară

Dacă au atât de multe și minunate avantaje, de ce nu apar odată centralele cu toriu?

„Știința e simplă, ingineria e complicată“, spun specialiștii în inginerie nucleară Hans Gougar și Dave Petti de la Laboratorul Național Idaho, care văd trei motive principale pentru care tehnologia LFTR nu va alimenta curând omenirea cu energie electrică:

1. Sarea topită e periculoasă

Sarea topită din LFTR conține beriliu, care reglează fisiunea nucleară, dar este periculos. Petti spune că dacă substanța ar ieși din reactor, s-ar solidifica într-un fel de zăpadă afânată pe care muncitorii ar putea-o inhala și le-ar putea cauza cancer pulmonar sau o boală gravă numită berilioză.

Sarea topită mai conține și litiu, pe care reactorul l-ar putea transforma în tritiu, un gaz radioactiv care este mai puțin dăunător sănătății decât beriliul, dar care poate pătrunde în apă, făcând-o ușor radioactivă, ceea ce ar putea duce la cancer și la nașterea unor bebeluși cu malformații. Din fericire, apa contaminată n-ar sta mult în organism, care ar elimina-o destul de repede.

Dave Swank, specialist în inginerie nucleară care a lucrat peste 35 de ani în reactoare comerciale, a comunicat publicației Business Insider alt pericol asociat sărurilor topite. „Sărurile pot fi foarte dăunătoare țevilor din metal (gândiți-vă la sarea folosită la drumuri și la ce efecte are asupra caroseriei mașinii)“.

Gougar spune că Sorensen și alți dezvoltatori ca el vor avea de dovedit că sărurile topite nu vor fi un pericol, dar admite implicit că accidentele n-ar putea fi de amploare dat fiind că LFTR operează la presiune scăzută și substanțele nocive n-ar putea fi împrăștiate mai departe de reactor. Sisteme de securitate potrivite și echipamente de protecție pentru lucrători ar putea minimiza aceste riscuri.

2. Proiectarea noilor reactoare va dura mult și va costa miliarde

Cea de-a doua barieră este mai extenuantă - spune Petti - dar nu insurmontabilă, dacă ai de partea ta un miliardar. „Trebuie să demonstrezi că tehnologia funcționează, să o aduci la scară industrială și să te asiguri că este viabilă pentru producția comercială“, spune inginerul. Drumul de la experiment științific la tehnologie comercială durează mult și este foarte costisitor.

3. Tehnologia LFTR ar putea produce material pentru arme nucleare (dar cam greu)

Petti atenționează că uraniul-233 ar putea alimenta o bombă nucleară. Dar n-ar fi o treabă ușoară. Mai întâi ar trebui să construiești niște clădiri mari în care să procesezi la scară industrială suficient uraniu-233 furat ca să construiești o bombă. Ai fi imediat reperat ca terorist. În plus, conceptul de LFTR se bazează pe un proces cu buclă închisă, deci ar fi cumplit de greu să ajungi la combustibilul lichid și să-ți iei ce ingrediente poftești.

Cu toate acestea, pentru o țară precum Coreea de Nord nu se pune problema de a fura materiale dintr-un reactor al Statelor Unite. Mai degrabă ar fura planurile de realizare a unui LFTR ca apoi să le adapteze transformându-le în surse de material nuclear pentru arme de distrugere în masă. Precauțiile privind securitatea ar fi totuși de luat în discuție, fiindcă atât China, cât și India lucrează acum destul de asiduu la dezvoltarea unor proiecte cu toriu.

Fiolă cu mostră de toriu

Ținând cont de acest scenariu posibil, ar fi de preferat să se creeze și licențieze sisteme LFTR într-un mediu cu reglementări stricte, ca acela al Statelor Unite, astfel încât să li se integreze măsuri de nonproliferare înainte de a fi exportate (sau furate) și adoptate.

Cine are acum nevoie de energie?

Inventatorii. Vizionarii. Idealiștii. Fizicienii, chimiștii, inginerii, constructorii. Toți specialiștii care vor să depășească standardele din domeniul lor și țintesc spre mai bine, un mai bine pentru cei mari și cei mici deopotrivă.

Lor le trebuie energie ca să se lupte cu neîncrederea, cu prejudecățile, cu politicile guvernamentale care sunt adesea strâmbe, cu diferitele grupuri de interese sau opinii (uneori și ONG-urile de mediu se dovedesc mânate de idei preconcepute, mai ales în ce privește aplicațiile nucleare comerciale).

Ei au nevoie de putere ca să facă față fantasticului lobby al baronilor cărbunelui, magnaților care își plasează banii în centrale energetice pe gaz natural pentru că e rentabil pe termen scurt și-i doare în acul de cravată de încălzirea globală sau birocraților care nu știu să facă diferența între un proiect viabil și unul sortit eșecului.

Au nevoie de energie cei care nu se lasă. Cei ca Alvin Weinberg și Kirk Sorensen. Să sperăm că o vor avea mereu, fiindcă doar cu unii ca ei putem spera într-o lume mai bună, cu ferme prospere de legume și animale în deșert, cu lumină, apă potabilă, frigider, mașină de spălat și multe altele cu care noi ne-am obișnuit până la dependență, dar sunt încă vise de neatins pentru oamenii din multe zone sărace ale lumii. Și chiar din unele colțuri ale României. 



Alte articole in rubrica Stiinţă & Tehnologie